— Mai lipseşte şi altceva? întrebă ea.
Toate hainele lui preoţeşti se aflau acolo, i se spusese, dar câteva haine civile nu erau de găsit nicăieri.
— De ce nu îl căutaţi? întrebase ea, furioasă. Măicuţele Vera şi Theresa mi-au spus că au văzut doi oameni mascaţi care îl trăgeau într-o dubă albă. De ce nu căutaţi duba? De ce pierdeţi vremea cu mine?
— Am găsit deja duba, la vreo doi kilometri de biserică, pe o alee liniştită, fără camere de securitate prin apropiere, îi spusese inspectorul. Fusese furată cu o zi în urmă, dintr-un oraş din apropiere de Monte Sulla. Răpitorii, dacă asta erau, probabil că schimbaseră
maşinile. Şi le părea rău să spună, dar găsiseră sânge în spatele maşinii.
163 ➢
— Sigur că era sânge! strigă ea la ei. Este Padre Gio, în caz că aţi uitat deja.
Acum, după ce se uitase prin dormitor, la praful alb pentru amprente împrăştiat peste tot, îi ridică bluza de pijama. Fusese un cadou recent de ziua lui, de la mama lor, împreună cu o duzină de perechi de şosete de aceeaşi culoare, ca să nu-şi facă griji că nu le asortează. Cât era de băiatul mamei.
Începu să plângă, dar lacrimile nu ţinură mult.
Dintr-odată, fu cuprinsă de o criză puternică de greaţă şi ameţeală, care o făcu să scape pijamaua pe podea şi să suspine. O apucă din nou şi din nou şi, chiar când se gândea că urma să vomite, greaţa se opri şi îşi reveni.
Probabil că maica Theresa o auzise ţipând, pentru că apăru în fugă.
— Eşti bine, Irene? întrebă ea.
— Nu, nu sunt bine. Îmi vreau fratele înapoi.
Giovanni începu să respire mai uşor. Furtuna de vară trecuse şi oceanul devenise mai calm.
Unul dintre bărbaţi, cel mai scund, îi scosese gluga atunci când Giovanni începuse să se agite din cauza răului de mare. Nu voiau ca el să se înece cu propria vomă. Bărbatul i se adresă în engleză deşi atunci când vorbeau între ei o făceau în germană.
— Unde suntem? îl întrebase Giovanni, aşezat pe o banchetă şi privind în jur, la cabina întunecoasă.
— Pe apă, îi răspunse bărbatul. Nu-ţi dai seama?
Fusese legat cu două perechi de cătuşe, una la glezne şi cealaltă, dureroasă, la încheieturi.
— Aţi putea să trageţi perdelele? întrebase el.
— Nu.
— Unde mă duceţi?
— Nu ai nevoie să ştii. Bărbatul avea respiraţia urât mirositoare.
Asta nu ajută la greaţa lui Giovanni.
— Pentru ce m-aţi luat? Sunt doar un amărât de preot. Nu am bani.
— Termină cu întrebările. Bărbatul atletic, musculos, se enervă.
Hei, sângerezi pe cătuşele mele.
164 ➢
Răpitorul se urcase pe scări şi deschisese uşa spre punte, inundând cabina într-o lumină cenuşie. Dispăruse pentru scurtă vreme, apoi revenise cu o trusă de prim-ajutor. Fără să spună nimic, bandajase încheieturile sângerânde ale preotului cu o rolă de tifon, după care îl lăsase din nou singur, în întuneric.
Acum, când marea se calmase şi greaţa îi dispăruse, Giovanni putea să gândească mai clar. Nu ştia prea multe despre bărci, dar, judecând după înghesuiala din jur, aceasta părea să nu fie prea mare, sigur nu mai mare de cincisprezece metri. Nu ştia de pe ce coastă se îmbarcaseră. Când îl aruncaseră în dubă, în faţa casei, îl ţinuseră cu gluga pe cap inclusiv când îl transferaseră în cealaltă maşină. După o călătorie de câteva ore pe şosea, fusese coborât, pe picioare, pe o alee de pietriş, auzise un cor de pescăruşi, urmat de zgomotul încălţărilor pe o punte de lemn. Probabil că era un chei privat, pentru că bărbaţii nu făcuseră niciun efort să-l ascundă. Cu siguranţă că imaginea unui om cu gluga pe cap, condus pe lângă bărcile dintr-un port ar fi declanşat o alarmă. Aşa că acum nu avea de unde să ştie dacă se îndreptau spre est, în Adriatica, sau spre vest, în Mediterana.
Auzi vocile estompate ale bărbaţilor aflaţi pe punte şi uşa glisantă
se deschise. Amândoi bărbaţii intrară în cabină, aprinseră o lumină şi se aşezară pe bancheta din faţa lui.
Cel masiv purta un tricou negru mulat pe corp şi pantaloni kaki.
Avea fizicul unui om care se antrenează la sală şi nişte palme uriaşe, roz, care arătau ca şunca prăjită. Nimic la el nu părea delicat.
Trăsăturile lui aspre şi nasul borcănat, vocea gravă, părul oxigenat tuns scurt pe lateral – toate acestea erau întruchiparea grosolăniei.
Era genul de om care îl speriase întotdeauna pe Giovanni. Înainte să
fi devenit preot, dacă i-ar fi văzut pe aceşti bărbaţi îndreptându-se spre el, noaptea, pe stradă, ar fi traversat pe partea cealaltă.
— Ţi-e foame? îl întrebă Gerhardt.
Giovanni clătină din cap.
— Pentru ce m-aţi luat? O să cereţi bani de la biserica mea?
