OPTSPREZECE
Cursa de la Boston ateriză la prânz, ora locală, şi, în timp ce avionul rula pe pistă, Cal îşi porni telefonul pentru a-şi verifica mesajele pe Twitter.
Şi iată, apăruse.
Ştirile despre răpirea lui Padre Gio se aflau în toată presa italiană şi internaţională.
Erau fotografii ale bisericii sale, ale reşedinţei, ale dubei albe, filmate de o cameră de securitate din cealaltă parte a pieţei.
Internetul jelea la unison: Cine ar face aşa ceva?
Terorişti islamici? O bandă criminală? Anarhişti? Grupări antireligioase? Cineva din viaţa de dinainte a preotului care îşi dorea răzbunare pentru ceva ce făcuse acesta?
Nu se raportase nicio cerere de răscumpărare. Poliţia nu avea nicio pistă credibilă. Familia preotului se izolase.
În timp ce aştepta la coadă la controlul paşapoartelor, el citi reacţia biroului de presă al Vaticanului: Sfântul Părinte a fost informat despre nefericitul incident în care este implicat părintele Giovanni Berardino şi se roagă pentru întoarcerea lui în siguranţă.
Ce spusese cardinalul Lauriat?
„Cu tot respectul, profesore, Vaticanul ale propriile resurse pentru a se ocupa de treaba asta.”
„Rugăciuni, gândi el, astea sunt resursele lor?”
Înainte de a-şi ridica maşina închiriată, căută în agenda telefonului numărul de care avea nevoie. Telefonul sună până când intră căsuţa vocală, dar el insistă, apelă numărul de trei ori succesiv şi, la a patra încercare, răspunse o voce de femeie.
El se prezentă şi întrebă politicos dacă Irene Berardino era disponibilă.
— Eu sunt Irene. De ce aţi sunat, profesore?
— Sunt îngrijorat pentru fratele dumneavoastră. Voiam să ştiu dacă pot să vă fiu de folos cu ceva?
Răceala ei era mai mult decât evidentă.
170 ➢
— Aţi făcut destule, cred. Suntem bine.
— De fapt, sunt la Roma şi mă întrebam dacă am putea să ne întâlnim.
— Nu primim vizitatori, mulţumesc.
Nu voia să aducă subiectul în discuţie, dar simţi că nu are încotro.
— Am văzut ceva.
Pauza dură câteva clipe. Se întrebă dacă femeia îi închisese.
— Ce vreţi să spuneţi? întrebă ea.
Şi începu să-i povestească.
— Nu pot explica asta. Tocmai ajunsesem înapoi în State. Nu adormisem de multă vreme şi m-am trezit brusc. Atunci când s-a întâmplat. L-am văzut pe Giovanni în camera mea. Nu a fost un vis.
Jur că se afla acolo. Se uita fix la mine şi spunea ceva ce n-am putut auzi, dar sunt destul de sigur că spunea: „Ajutaţi-mă”.
Ea nu-i închise telefonul, nici nu îi spuse că e nebun, nici nu râse.
Îi puse o întrebare.
— Cu ce era îmbrăcat?
— O pijama albastră.
— Veniţi cât puteţi de repede, profesore. Vă aştept.
Aproape trei ore mai târziu, Cal ajunse la Francavilla, la apartamentul pe care Irene îl împărţea cu mama ei. Irene îl primi înăuntru şi, în sufragerie, o văzu pe Domenica Berardino, cu ochii înroşiţi, aşezată în acelaşi fotoliu în care stătea din momentul răpirii, cu o zi în urmă. Încercă să se ridice ca să-l întâmpine, dar sora ei îi spuse să stea jos. Carla Taglianetti era mult mai tânără decât Domenica, o femeie frumoasă, care lucra ca agent fiscal pentru primărie. Fiul ei, Federico, un băiat de şase ani, se afla şi el acolo şi se juca pe covor cu nişte maşinuţe pe care le luase din fosta cameră a lui Giovanni.
Cal se prezentă şi întrebă dacă aveau vreo informaţie nouă.
— Nimic! Nimic! spuse Carla.
Cal se pregătea să îi spună ceva liniştitor, dar Domenica îl întrebă
direct.
