calitate pe care o descrii tu. A devenit, din fratele mai mic, fratele mai mare şi apoi tată, într-un timp foarte scurt.

— Oricum, din cauza asta am venit înapoi. Mi-am pierdut tatăl cu mult timp în urmă. Nu voiam să-l pierd şi pe Giovanni. Are vreun sens ce-ţi spun?

— Are.

— Mă crezi?

Ea se întinse peste masă şi îi luă mâna.

— Te cred.

Domenica Berardino clătea tigăile în chiuvetă şi le aranja în maşina de spălat vase, în timp ce sora ei, Carla, strângea resturile cinei de pe masă, iar Federico se uita la televizor.

Când soneria de la uşă se opri din bâzâit, Carla întrebă prin uşă

cine este. Răspunsul „Poliţia” îi fu dat cu un accent ciudat, dar ea oricum deschise uşa.

Gerhardt Hufnagel păşi peste pragul uşii şi o împinse în spate, spre sufragerie. Alţi doi bărbaţi îl urmară şi închiseră uşa, în tăcere.

Intruşii purtau mănuşi din piele.

— Cine sunteţi? întrebă Carla.

— Ar trebui să rămâneţi calmă, spuse Gerhardt în engleză şi arătă

ameninţător spre fiul ei.

 218 ➢

Carla nu vorbea engleza.

— Ce?

— Tradu-i ce am spus, îi spuse Gerhardt unuia dintre italieni, un tip agitat, cu o cicatrice mare pe obraz.

— A spus să stai liniştită. Pentru binele băiatului.

Domenica apăru din bucătărie şi o întrebă pe sora ei cine erau bărbaţii aceştia.

— Nu vrem să vă facem rău, dar o să o facem dacă strigaţi sau ţipaţi după ajutor, spuse cel cu cicatrice. Care dintre voi e mama preotului?

— Eu sunt mama lui, spuse ea uitându-se spre telefon. Ce vreţi?

— O să vă purtaţi frumos? Dacă vom ajunge să fim răi, ea va suferi prima, apoi băiatul. Aţi înţeles?

Domenica aprobă din cap, speriată. Gerhardt îl trimise pe celălalt italian, un tip îndesat, sobru, să cerceteze apartamentul. El reveni repede şi anunţă că erau singuri.

— Bine. Tipul ăsta o să pună întrebări şi eu o să traduc, spuse cel cu cicatrice. Aşezaţi-vă amândouă pe canapea.

Gerhardt se propti în faţa lor şi îşi încrucişă braţele puternice.

— Unde este Maica Domnului? întrebă el.

Domenica părea prea năucită ca să răspundă, aşa că sora ei răspunse, sfidătoare.

— Mergeţi la biserică. Trebuie să aibă ei una.

— Nu face pe deşteapta, spuse cel cu cicatrice. Gerhardt nu reacţionase la traducerea lui şi el îi interpretase astfel tăcerea. Nu vă

daţi seama în ce belea aţi intrat. Statuia voastră.

— De ce am intrat în necaz, mamă? întrebă Federico.

Mama lui îi spuse că bărbaţii doar glumeau, dar Domenica îşi muşca buzele.

— Pentru ce vă trebuie? întrebă ea.

— Asta este ultima oară când vă permit să-mi puneţi voi mie o întrebare, spuse Gerhardt.

— Avem două, spuse Domenica. Îmi pare rău, dar chiar trebuie să

pun o întrebare. Pe care dintre ele o doriţi?

— Spune-mi unde sunt amândouă.

— Una se află în camera mea, pe birou. În capătul holului, tot

 219 ➢

înainte. Fiica mea are şi ea una. Este camera vizavi de camera fiului meu.

Gerhardt îl trimise pe tipul îndesat să le caute. Din sufragerie îl auziră cum arunca lucruri. Reveni cu a ei, o statuie de ceramică, dar anunţă că cealaltă nu se afla acolo.

Gerhardt luă statuia Domenicăi şi o aruncă peste umăr. Se sparse de podea.

— O vreau pe cealaltă.

Domenica îi spuse că dacă nu se afla în camera Irenei, ea nu ştia unde este.

Gerhardt le ordonă bărbaţilor să caute peste tot, grăbind o acţiune lipsită de delicateţe. La început, băiatul consideră că toată scotoceala şi răscolitul erau amuzante, dar când le văzu pe mama şi pe mătuşa lui luptându-se cu lacrimile, începu să plângă.

— Fă-l să tacă, spuse Gerhardt. Dacă nu, îi închid eu gura.

Carla îl strânse pe băiat la piept şi îi îndesă faţa în bluza ei. În scurt timp, apartamentul fu întors cu fundul în sus.

— Pentru ultima oară, unde este? spuse Gerhardt.

— Sincer, nu ştiu, spuse Domenica. Poate că fiica mea a luat-o cu ea.