— Cunoaşteţi de mult familia?
Ştia că răspunsul lui va isca reacţii.
— Doar de două săptămâni.
Expresia curioasă a lui Cecchi părea să ceară explicaţii.
— Am fost solicitat de Vatican să ajut la o anchetă referitoare la stigmatele lui Giovanni.
— Sunteţi profesor în medicină?
El negă din cap.
— Profesor de religie.
— Şi la ce concluzie aţi ajuns?
— După cum am spus şi familiei, nu sunt autorizat să divulg informaţii legate de investigaţie.
Încruntarea lui Cecchi spunea totul.
175 ➢
— Nici măcar carabinierilor?
— Dacă Vaticanul îmi acordă permisiunea, aş fi bucuros să discut cu dumneavoastră despre asta.
— Deci, abia aţi cunoscut familia Berardino, v-aţi întors în Statele Unite şi acum aţi venit înapoi să vă oferiţi ajutorul. Consider că este admirabil şi neobişnuit, în acelaşi timp.
Cal şi Irene schimbară o privire. El ştia la ce se gândea ea. Dacă s-ar fi apucat să-şi descrie experienţele psihice, acum ar fi fost momentul să-l ia deoparte pe ofiţer. Dar Cal ştia şi cum se va termina povestea – cu dispreţ şi ridiculizare.
Irene ajunsese, probabil, la aceeaşi concluzie.
— Profesorul Donovan este un om foarte înţelegător, domnule locotenent-colonel. Deşi îl cunoaştem de puţină vreme, a demonstrat că este un prieten al lui Giovanni şi un prieten al nostru. Nu ar fi lumea un loc mai bun dacă ar exista mai mulţi oameni ca el?
Pe faţa lui Cecchi flutură un zâmbet scurt. Îi dădu lui Irene ceaşca şi farfurioara şi spuse:
— Într-adevăr, ar fi. Deci, profesore, în clipa asta, în lipsa unor informaţii semnificative despre răpire, nu ştiu dacă stigmatele preotului joacă vreun rol în acest caz. Dacă, în cursul investigaţiei mele, voi simţi nevoia să solicit respectiva permisiune despre care vorbiţi, cine, dacă îmi permiteţi întrebarea, de la Vatican, a solicitat ajutorul dumneavoastră? Trebuie să ştiu pe cine să sun?
Cecchi clipi uimit la răspunsul lui Cal:
— Papa Celestin. Cred că numărul lui se găseşte în agenda Sfântului Scaun.
Bărbatul care zăbovea peste drum de clădirea în care se afla apartamentul familiei Berardino făcu repede câteva fotografii în timp ce se prefăcea că citeşte ceva pe ecranul telefonului mobil. Le ataşă
unui mesaj text şi le trimise la un număr anonim pe care îl primise.
La Berlin, al doilea telefon al lui Lambret Schneider începu să
vibreze. Ataşate unui mesaj gol, se aflau câteva fotografii care înfăţişau un bărbat care ieşea dintr-o clădire de apartamente şi se îndrepta spre propria locuinţă.
— Profesore Donovan, spuse Schneider cu voce tare, ce cauţi
176 ➢
înapoi în Italia?
177 ➢
NOUĂSPREZECE
Cal conducea înapoi, spre Roma, doar că de data aceasta nu era singur. Pe scaunul pasagerului, alături de el, se afla Irene.
Luase decizia de a veni cu el în timpul unei plimbări pe plajă. În timp ce se strecurau prin mulţimea de oameni de pe plajă, printre şezlonguri şi umbrele, încercaseră să facă un plan de acţiune.
— Înţeleg că te-ai gândit că relatarea viziunilor noastre colective ar fi fost o idee proastă, spusese el.
— O idee teribilă. Mi-ai citit gândurile?
— Era evident.
— Oricum nu ne-ar fi crezut dacă am fi spus lucrurile astea poliţiei. Tipul ăsta, Cecchi, s-ar fi întors la Roma şi n-am mai fi auzit de el niciodată. Ar fi spus tuturor că sora preotului dispărut şi americanul au scăpat, probabil, dintr-un azil de nebuni.
— Poate chiar aşa este, spusese el.
