Când Guido Pandolfi coborî din biroul său, îl întâmpină pe Cal cu o îmbrăţişare călduroasă.
— Profesore! Cal! Ce tare mă bucur să te văd! Nu te aşteptam până
spre sfârşitul verii.
— Îmi pare rău pentru vizita-surpriză. Guido, aceasta este o prietenă de-a mea, Irene Berardino. Irene, monseniorul este viceprefectul bibliotecii.
— Aţi mai fost aici până acum, signorina? întrebă el.
— Prima vizită.
— Ei bine, este o bibliotecă foarte specială şi unică, desigur, şi profesorul Donovan este unul dintre cei mai stimaţi cercetători universitari ai noştri. Avem aproape două milioane de cărţi tipărite, zece mii de cărţi pe pergament şi o sută de mii de manuscrise, multe, foarte multe monede şi medalii vechi şi toate tipurile de artă. Există
aproape cincizeci şi doi de kilometri de rafturi de cărţi, multe dintre ele subterane. Este una dintre marile comori ale lumii. Spune-mi, Cal, cu ce pot să-ţi fiu de folos astăzi?
Cal îi arătă fişa pe care o adusese cu el de la Cambridge.
— A, VAT GR 1001, spuse Pandolfi, una dintre favoritele mele.
— Ai multe cereri pentru ea? întrebă Cal.
— Ai fi surprins. Te rog să mă urmezi în sala de lectură şi o să ţi-o aduc.
Ei găsiră scaune libere la una dintre mesele simple, din lemn, aflate în sala de lectură, cu bolta în formă de butoi. Camera lungă era aproape goală – era prea devreme pentru universitari, care preferau să se pregătească mai întâi într-o cafenea –, aşa că nu trebuiau să
şoptească.
— Ce este cartea pe care ai cerut-o? întrebă Irene.
— Este scrisă de un savant bizantin din secolul al şaselea, Procopius din Cezareea, care a fost considerat ultimul istoric
182 ➢
important al lumii vestice antice. Una dintre cărţile lui, Istoria secretă, este o povestire intimă a vieţii împăratului Justinian, de fapt, este o poveste chiar picantă şi scandaloasă în care Procopius spală
rufele murdare ale lui Justinian şi ale soţiei lui, Teodora. Asta este cea mai veche ediţie cunoscută a cărţii, probabil copiată de un scrib din secolul al paisprezecelea. Se ştia încă din secolul al şaselea că
Procopius scrisese cartea, dar a fost pierdută multă vreme. Istoricii au căutat secole de-a rândul un exemplar, dar s-a dovedit că Biblioteca Vaticanului o avusese în tot acest timp, înregistrată sub un alt nume.
Un bibliotecar de la Vatican, un italian numit Alamanni, a descoperit-o în secolul al şaptesprezecelea şi a publicat-o, după ce a îndepărtat pasajele cele mai scandaloase.
Irene ascultase din ce în ce mai nerăbdătoare.
— Şi ce legătură are cu Giovanni?
El ridică fişa cu notiţe.
— Poate nimic sau poate că asta.
Ea citi notiţa: include note de mână din secolul al şaptesprezecelea, ale lui Nicolo Alamanni, şi, posibil, transcrierea unor note originale ale autorului referitoare le relicvele cuielor şi rănile lui Hristos.
— Îmi pare rău, spuse ea, nu înţeleg relevanţa.
— Uite, este o legătură foarte subţire, trebuie să admit, dar când am văzut-o, am început să fac unele legături. Unu: Mănăstirea Sf.
Atanasie este una dintre cele mai vechi din Europa, din secolul al şaptelea, poate chiar mai veche. Doi: conform singurului călugăr supravieţuitor, fratele Ivan, acolo a existat un lanţ lung de stigmatizaţi. Trei: stigmatele lui Giovanni au apărut după ce a vizitat cripta. Patru: Ce se păstrează de obicei în cripte? Morminte şi relicve.
Cinci: …
— Înţeleg că ai o imaginaţie extrem de bogată sau eşti foarte nebun.
El înclină capul la jumătatea de compliment.
— Poate că amândouă.
— Vrei să sugerezi că ar fi putut să existe o relicvă foarte importantă în criptă? Unul dintre Cuiele Sfinte ale lui Hristos?
— Mi-a trecut şi asta prin cap.
— Dar de ce sau cum ar putea o relicvă să provoace stigmatele? Şi
183 ➢
de ce ar comite unii oameni crime înfiorătoare din cauza ei?
— După cum spuneam, este doar o teorie. El cercetă sala de lectură în căutarea lui Pandolfi. De ce îi ia atât de mult? întrebă el.
