O albină trecu bâzâind pe lângă fereastră. Fluturii dansau pe pajişte.

Dinspre sat se auzea un sunet slab de muzică.

Zâmbi.

Avea nevoie să-şi îndepărteze îngrijorările pământeşti şi să i se ofere lui Hristos. Dumnezeu va avea grijă de nevoile lui pe pământ şi în ceruri. Dumnezeu va avea grijă de familia lui.

El fusese ales.

Aruncă încă o privire pe fereastră. Era un om fericit.

Cal şi Irene îşi intraseră din nou în ritm şi răsfoiau dosarele. Era o

 227 ➢

treabă mai rapidă decât sortarea fotografiilor cu caligrafie greacă şi latină din Biblioteca Vaticanului. Le lua doar o fracţiune de secundă

să verifice un document, să vadă dacă se potrivea cu imaginea lor cu lancea şi fulgerele, aşa că puteau să treacă rapid prin fişierele din dulapuri.

După vreo oră, Cal trecuse la al doilea dulap şi se plângea:

— Doamne, urăsc naziştii.

— Şi eu, spuse Irene. Dacă n-aş…

Se opri la mijlocul propoziţiei şi rămase cu privirea în gol, ca şi cum n-ar fi fost acolo.

Cal nu-i sesiză starea, pentru că nici el nu mai vedea dulapul de fişiere din faţa lui. Vedea cu totul altceva. Şi dispoziţia îi trecuse, brusc, de la iritare la ceva foarte diferit.

Se treziră amândoi deodată.

Irene îl privi.

— Şi tu? întrebă ea.

El ştia exact înţelesul întrebării ei vagi.

— Da.

— Trebuie să desenez, spuse ea repede.

Cal tocmai văzuse o coală albă de hârtie care separa două

fotografii, într-unul dintre dosarele din dulap. O smulse şi i-o dădu.

— Eu n-o să mă agit, spuse el. Tu desenezi mult mai bine decât mine.

Ea scotoci prin geantă şi găsi un creion.

După ce termină îi arătă şi lui.

Nimic nu-l mai uimea.

— Asta este exact ce am văzut şi eu, spuse el.

Era o privelişte de la o fereastră, o sticlă de apă în prim-plan, cu eticheta Font Vella, un sat pe un deal şi un golf în formă de semilună, în depărtare.

— Este ceea ce vede Giovanni, spuse ea.

Cal se aşeză.

— Mi-a dat un sentiment de linişte, spuse Cal.

— Da, spuse ea. Era un fel de fericire. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta.

 228 ➢

Era aproape prânz când Irene dădu peste el.

Dosarul purta eticheta: Manifestaţie la Nürnberg, 1979/R Kranz.

Era un dosar cu un fotoreportaj, o colecţie de câteva zeci de fotografii alb-negru, făcute la o manifestaţie a neonaziştilor.

Cal ridică privirea când o auzi pe Irene strigându-l. Ţinea în mână

una dintre fotografii.

În ea, un tânăr cu pieptul dezgolit fusese surprins în plină mişcare, strigând, cu gura deformată de ură. Şi pe braţul lui se afla tatuajul cu Sfânta Lance şi fulgerele SS. Pe marginea fotografiei se afla o inscripţie în creion, în limba germană: Cavalerii lui Longinus.

Îl găsiră pe Langer în biroul lui.

— Sunteţi gata pentru prânz? întrebă el, strălucind.

— Uită-te la asta, spuse Cal.

Langer cercetă fotografia, pe faţă şi pe spate, şi se uită la dosarul din care provenea.

— Nu-mi amintesc această fotografie, în particular, dar îmi amintesc momentul în care am intrat în posesia ei, la începutul anilor

’90. Eram tânăr, proaspăt absolvent, abia intrat în domeniu. Tipul ăsta, Kranz, venise la facultate să discute cu profesorul meu, dar el era plecat în vacanţă sau ceva de genul ăsta. Aşa că a trebuit să se mulţumească cu mine. El era un colecţionar de materiale naziste, un hobby pe care l-am considerat întotdeauna sinistru şi dezgustător, până când am devenit colecţionar eu însumi – un colecţionar din mediul academic, mă grăbesc să adaug. Oricum, Kranz m-a asigurat că nu era simpatizant. De-a lungul anilor, am ajuns să-l cunosc puţin, deşi este un tip greu de descifrat. Naziştii îi omorâseră membri ai familiei şi colecţia lui, spunea el, era menită să rămână mărturie.

— Evreu? întrebă Cal.

— De fapt, nu. Catolic. Naziştii i-au persecutat şi pe romano-catolici cu destulă fervoare, să ştii. Dacă îmi amintesc bine, unchiul tipului fusese preot şi pierise la Dachau. El adusese acest dosar cu fotografii pe care le obţinuse de la un fotograf care participase la această manifestaţie. Încerca să descopere identitatea unuia dintre vorbitori. Langer răsfoi dosarul şi scoase o fotografie a unui bărbat care stătea în picioare pe o ladă de lemn, cu un megafon la gură.

Tipul ăsta.