— Ce ar trebui să facem? întrebase ea. Sincer, nu-mi pot imagina ce pot să rezolve doi civili într-o problemă care ţine de poliţie.
— Noi avem ceva ce poliţia nu are. Cumva, fratele tău comunică cu noi. Trebuie doar să ascultăm.
Mulţimea se împuţinase pe măsură ce se îndepărtaseră de dig. Cu fluxul care creştea şi apa care le clipocea la picioare, el se întorsese spre ea şi îi făcuse această propunere.
— Haide să lucrăm împreună. Vino cu mine la Roma. Ştiu unde vreau să merg mai întâi.
— Nu ştiu cum pot să fiu eu de ajutor.
— Giovanni ne cheamă. Am senzaţia că dacă vom fi împreună, s-ar putea să-l auzim mai bine.
— Nu sună foarte ştiinţific.
El râsese.
— Poate că din cauză că sunt doar sociolog.
— Eu sunt doar cu puţin mai bine, spusese ea. Sunt profesor de ştiinţe.
— La ce nivel?
178 ➢
— Liceu. Un fel de high school de la voi. Ea făcuse o pauză. Uite ce e, nu am unde să stau la Roma.
— Au hoteluri pe acolo, spusese el, râzând.
Ei nu-i picase prea bine remarca lui.
— Da, mulţumesc pentru această informaţie. Dar un profesor de liceu nu-şi poate permite să stea la hotel, la Roma, în plin sezon.
— Plătesc eu. Şi îmi pare rău, am fost superficial. Te asigur că este singurul meu defect.
— Scuze acceptate, spuse ea. Două camere.
— Batem palma.
Era încă devreme şi mai aveau câteva ore de lumină, iar traficul era lejer. Domenica insistase să le pună mâncare şi băutură la pachet şi Irene îi oferi un sandvici cu friptură de vită.
— Mama ta este un bucătar bun, spuse el muşcând din sandvici.
— Ca toate mamele italiene.
— Ăsta este, sigur, un mit.
— Se poate, dar dacă eu voi ajunge vreodată mamă, tradiţia va lua sfârşit. Redeveni serioasă. Cred că mai ai multe să-mi spui. Poate chiar foarte multe.
Era invitaţia de care avea nevoie. La naiba cu confidenţialitatea. El trebuia să… el dorea să-i spună totul. Se simţise singur şi frustrat să
ţină totul pentru el.
Povestea ieşi simplu, exact aşa cum o trăise el, începând cu interviul cu fratele ei şi senzaţia lui că Giovanni nu fusese sincer în legătură cu experienţa lui la Sf. Atanasie. Apoi îi vorbi despre întâlnirea de la Napoli, cu Antonio, prietenul şi colegul preot al lui Giovanni, care îi oferise o versiune diferită a invitaţiei fratelui Augustin de a vizita cripta. Dar ceea ce o şocă pe Irene cu adevărat era ceea ce-i spuse el despre timpul petrecut în Croaţia.
Revelaţia că existase un lanţ de stigmatizaţi la Sf. Atanasie, care se întindea mult înapoi în timp, o tulbură şi ea se întristă vizibil când Cal îi spuse că moartea ulterioară a fratelui Augustin nu părea să fi fost accidentală.
— Ce crezi că se afla în criptă? întrebase ea.
— Singura persoană care ştie este fratele tău.
Intră în panică abia când Cal descrise felul în care aproape fusese
179 ➢
împins în prăpastie de îngrijitorul de la mănăstire.
— Chiar crezi cu adevărat că omul ăla a încercat să te omoare?
— S-ar putea să fiu singurul care crede asta, dar, da, cred.
— Dar pentru ce să facă asta?
— Poate că s-a gândit că descoperisem ceva ce n-ar fi trebuit. De fapt, ar trebui să spun „ei s-au gândit”, pentru că, din tot ce mi-a spus poliţia croată, tipul era un simplu localnic, primitiv, care nu era interesat de nimic altceva în afară de grădinărit şi băutură.
Ea repetă cuvântul „ei”.
— Atunci trebuie să ne imaginăm că este un fel de conspiraţie.
