 229 ➢

— Cine era?

— Nu ştiam, dar am fost de acord să fac nişte săpături. Când am aflat, în cele din urmă, numele nu însemna nimic pentru mine. Doar un alt bigot dintr-un şir foarte lung.

— De ce avea nevoie de numele tipului? întrebă Irene.

— Nu sunt sigur că am ştiut vreodată. Kranz este destul de obsedat. Colecţionează, se documentează şi stă retras. Extrem de retras. În schimbul faptului că l-am ajutat, l-am întrebat dacă puteam să fac nişte copii ale documentelor pentru arhiva departamentului. El a fost de acord, fără tragere de inimă. Inscripţia asta, Cavalerii lui Longinus, este scrisul meu. Aparent, am copiat-o după însemnarea originală a fotografului. Presupun că l-a întrebat pe tânăr ceva despre el sau despre tatuajul distinctiv şi a notat.

— Ştii cine sunt?

— Uitasem cu totul despre acest dosar. Am folosit unele dintre fotografii într-o carte pe care am scris-o mai de mult, dar sunt destul de sigur că n-am mai dat niciodată, de atunci, peste un grup numit Cavalerii lui Longinus. E clar că se referă la lance. Pare interesant, dar nu am alte informaţii despre ei.

— Crezi că ar putea Kranz să ştie ceva despre asta? întrebă Cal.

— Se poate. Greu de spus. Uite care-i treaba cu el. A devenit tot mai retras şi izolat pe măsură ce a îmbătrânit. De-a lungul anilor, am mai dat peste colecţionari, care mi-au spus despre Kranz că adunase una dintre cele mai importante arhive de suvenire şi obiecte naziste.

Am încercat să mizez pe faptul că ne cunoşteam ca să văd ce are, dar m-a tot amânat şi, într-un final, am renunţat. Din câte ştiu eu, nu are urmaşi. Când va muri, sper că pot să conving universitatea să

cumpere arhiva aflată în proprietatea lui.

— Unde locuieşte? întrebă Cal.

— Într-o suburbie a Münchenului. Nu departe de aici.

— Vreau să vorbesc cu el.

— Pot să-l sun, presupun. Nu strică să încerci, dar mă îndoiesc că

vei avea prea mult noroc. Sună-l acum, ca să putem merge la masă.

Mi-e extrem de foame.

Cei trei se aşezară în jurul telefonului lui Langer, pus pe difuzor, ascultându-l pe acesta vorbind în germană cu bărbatul care

 230 ➢

răspunsese. Cal putea citi în germană, dar înţelegerea limbii vorbite lăsa mult de dorit. Putea să-şi dea seama că Langer încerca din greu să-l convingă pe Kranz să fie mai receptiv şi, în cele din urmă, reuşi să-l convingă să vorbească la telefon cu Cal.

— Richard, vorbeşti engleză, da?

— Sunt capabil să conversez în engleză, spuse el înţepat.

Cal depuse toate eforturile. Îi spuse cine era, că se afla la München cu o colegă şi făceau o documentare şi se întreba dacă puteau să-i facă o vizită ca să discute despre un grup numit Cavalerii lui Longinus. Îi spuse că găsise o fotografie a unui bărbat cu un tatuaj distinctiv în arhiva fotografică pe care el o oferise LMU.

Răspunsul veni scurt şi simplu.

— Acest lucru nu este posibil.

— Aţi auzit vreodată despre acest grup?

— Îmi pare rău, profesore, dar sunt un om ocupat. Nu pot să vă

satisfac cererea. Acum, dacă binevoiţi să mă scuzaţi…

Irene se aplecă spre difuzor şi spuse în engleză:

— Vă rog, Herr Langer, sunt Irene Berardino. Înţeleg că sunteţi catolic.

— Ce are asta de-a face?

— Aţi auzit de preotul italian cu stigmate, cel căruia i se spune Padre Gio?

— Cel care a dispărut. Da.

— Este fratele meu. Noi credem că se află în mare pericol. Iar dacă

există cea mai mică şansă ca întâlnirea cu dumneavoastră să ne ajute să-l salvăm, v-aş fi etern recunoscătoare.

La telefon se lăsă tăcerea, până când Kranz spuse:

— În cazul ăsta, trebuie să veniţi imediat.

Vila lui Kranz se afla în Alt-Bogenhausen, în zona de nord-est a Münchenului. Nu se vedea din drum, fiind ascunsă de o poartă de oţel şi de o vegetaţie bogată. Taxiul aşteptă, în timp ce Irene, evident cea cu putere de convingere, sună la interfonul lui Kranz, montat pe stâlp. Când Kranz deschise poarta, dădură drumul taxiului şi porniră

pe aleea lungă. Conacul din secolul al nouăsprezecelea avea o faţadă

din tencuială albă, acoperiş de ţiglă şi rânduri de balcoane elegante.

 231 ➢

Cal fluieră.

— Nu-i tocmai rău.

— Langer spunea că locuieşte singur, spuse ea, cu tristeţe, într-o casă atât de uriaşă.

Apăsară soneria şi aşteptară.

— Tu eşti cea la care este sensibil, spuse Cal. Tu vorbeşti.

Kranz părea mic în comparaţie cu uşa masivă de la intrare. Era trecut bine de optzeci de ani, aplecat de spate din cauza scoliozei şi mergea sprijinit într-un baston. Părul lui subţire şi alb era lipit cu pomadă strălucitoare de scalpul roz. Probabil că se bărbierise pentru această ocazie pentru că se vedeau câteva puncte roşiatice de hârtie pe care uitase să le îndepărteze. Costumul său elegant, de lână, era prea mare pentru el – părea că fusese mai robust în tinereţe. Era, de asemenea, prea gros pentru vară şi el era scăldat în sudoare.

O întâmpină călduros pe Irene şi îi acordă lui Cal o atenţie fugară.

Cal era mulţumit cu asta şi o lăsă pe ea să preia iniţiativa.