— Mănâncă, spuse Gerhardt.
Giovanni îşi ridică mâinile. Din rănile de la încheieturile sale sângele trecuse prin bandaje, le muiase, iar patul era pătat cu sânge.
— Se poate să-mi schimb bandajele? întrebă el.
— Nu avem tifon, îi răspunse Gerhardt. O să-ţi aduc nişte fâşii de pânză mai târziu, îi spuse privindu-l cum mănâncă cu lăcomie până la ultimul dumicat de pâine cu brânză. A venit timpul să-mi spui ce ai găsit în interiorul criptei.
— Nu pot decât să repet ce ţi-am spus şi mai înainte. Nu era nimic.
— Ţi-am dat de mâncare. M-am purtat frumos cu tine.
— Să mă răpeşti nu înseamnă că te-ai purtat frumos. Să mă răneşti nu înseamnă că te-ai purtat frumos.
— Îţi las timp până diseară să te gândeşti. Voi reveni la lăsarea întunericului şi te voi răni mai rău decât data trecută. O să-mi spui ce ţi-a dat călugărul în criptă. A fost un ţăruş, cred. Îmi vei spune unde se află. Până atunci, nu vei mai primi mâncare. Eşti gras. Poţi să
rezişti multă vreme. Şi fără excursii la toaletă. Vei folosi podeaua.
Gerhardt se întoarse să ridice oala ceramică şi vărsă, intenţionat, urina pe podea. Când făcu asta, Giovanni văzu bine bicepsul stâng şi restul tatuajului pe care-l văzuse pe barcă.
— Patru terminate, mai sunt şaisprezece.
Cal puse la loc capacul cutiei, o ridică de pe masă şi o aşeză pe podea, lângă celelalte trei pe care le verificaseră.
191 ➢
— La viteza asta, o să fim aici şi mâine, spuse Irene, în timp ce-şi întindea mâinile deasupra capului.
Ea deja sortase mare parte din fotografiile aflate în cutia următoare, în grămezi, în funcţie de limba textului: latină, greacă, altele. Iniţial, Cal îi verificase munca, să se asigure că nicio fotografie cu texte greceşti nu scapă în grămada de latină, dar, după o vreme, constatase satisfăcut că ea le alegea corect.
El tocmai se întindea după grămada de fotografii greceşti din a cincea cutie când se opri brusc şi se holbă la zid.
Doar că nu vedea zidul.
Vedea altceva, o imagine în negru şi crem.
Respiraţia i se acceleră şi pulsul o luă la goană.
În cele din urmă, clipitul lui păru să şteargă imaginea şi el privi spre Irene, dar îşi dădu seama că şi ea clipea, cu o expresie dezorientată pe faţă.
— Tocmai am văzut ceva, spuse ea.
— Şi eu am văzut.
— O să desenez, spuse ea repede. Dă-mi un pix, te rog.
El scoase două pixuri şi două bucăţi de hârtie din geanta lui şi amândoi începură să deseneze.
Când terminară, îşi împinseră desenele peste masă, unul altuia.
Erau identice.
Avură nevoie să facă o plimbare în Piazza Navona ca să se liniştească.
192 ➢
Printre discuţiile în toate limbile ale turiştilor şi sunetul apei care curgea din Fântâna Celor Patru Fluvii a lui Bernini, încercară să dea un înţeles ultimului mesaj pe care-l primiseră.
— Eşti un artist cu mult mai bun decât mine, spuse el, privind la cele două schiţe pe care le ţinea în mâini.
— Dar sunt la fel, asta-i clar, spuse ea. E un fel de simbol nazist, nu-i aşa?
Cal aprobă.
— Acelea sunt, cu certitudine, fulgerele SS.
— Şi între ele? întrebă ea. Un fel de suliţă?
— Nu o recunoşti? întrebă Cal.
— Ar trebui?
— Nu este orice suliţă. Este Lancea Sfântă.
El îi povesti istoria ei: cum fusese crăpată în secolul al unsprezecelea de un meseriaş care încercase să introducă în relicvă
