— Eşti bine?

— Da, sunt bine, dar trebuie să vorbesc cu tine.

— Nu pari OK. S-a întâmplat ceva?

— Nu, dar cred că trebuie să discutăm.

— Cobor imediat, spuse el dându-se jos din pat.

Îşi trase nişte haine pe el şi pe drum spre ascensor îşi băgă

picioarele goale în pantofi. Uşa camerei ei era întredeschisă, de parcă

l-ar fi invitat să intre direct. Totuşi, el bătu.

— Irene?

Când nu primi niciun răspuns, împinse încet uşa şi făcu câţiva paşi înăuntru.

— Irene? Eşti în regulă?

Gerhardt îi apăru în faţă, aţintindu-l cu un pistol. Îşi duse un deget la buze. Sâsâitul care se auzi semănă cu şuieratul aburului.

 240 ➢

— Închide uşa, spuse el. În linişte.

Cal fusese puţin beat. Vederea unei namile de om cu un pistol îl trezi rapid. O strigă din nou pe Irene.

Vocea i se auzi înăbuşită:

— Sunt aici.

Gerhardt îi făcu semn lui Cal să avanseze şi, în timp ce făcea asta, germanul intră cu spatele în cameră.

Irene era aşezată pe pat, îmbrăcată în cămaşa de noapte, cu coliere de plastic legate la glezne şi la încheieturile mâinilor.

— Cine sunteţi? Ce vreţi? întrebă Cal, furios.

— Profesore Donovan, spuse Gerhardt, gesticulând cu amortizorul înşurubat pe ţeava armei sale. Stai jos, chiar acolo.

— Mă cunoşti? întrebă el.

— Ştim cine eşti.

Cal o privi pe Irene, transmiţându-i să se uite la el, să-şi păstreze curajul. Se aşeză pe scaunul de la birou, care fusese tras pentru el, puţin aplecat înainte, gata să sară la individ, dacă s-ar fi ivit ocazia.

— Ce înseamnă „noi”? întrebă Cal, fără să-l privească. Gerhardt nu-i răspunse, aşa că o făcu Cal în locul lui. Presupun că vă spuneţi Cavalerii lui Longinus, corect?

Cal întoarse capul să-i vadă expresia feţei. Nu era o reacţie prea evidentă, dar i se păru că observă o sclipire de amuzament.

— Ai unul dintre tatuajele alea? Cel cu lancea şi rahatul SS?

Gerhardt băgă mâna în buzunar şi îi aruncă lui Cal în poală nişte coliere lungi, de plastic.

— Mai întâi gleznele, de picioarele scaunului. Strâns. Apoi încheieturile, de mânerele scaunului. La început lejere. Apoi o strângi pe una cu cealaltă mână şi pe cealaltă o strângi cu dinţii.

— Vrei să repeţi, te rog? Nu sunt decât un amărât de profesor de la Harvard.

Gerhardt îndreptă arma spre Irene.

— O voi face, spuse Cal. N-ai simţul umorului. Am înţeles.

După ce Cal se legă de scaun, Gerhardt îşi băgă arma în haină şi luă statueta Irenei cu Doamna noastră din Lourdes, care era aşezată

pe birou.

Cal îl privi cum o cercetează şi cum desprinde capacul de plastic de

 241 ➢

la baza statuetei cu unghia. Se uită înăuntru, apoi o scutură puternic până când în deschizătură apăru o bucată de pânză. O agăţă şi trase afară un ghemotoc. Apoi, cu o expresie înfloritoare, demnă de un magician care face o dezvăluire, Gerhardt desfăşură bucata de cârpă

şi ceva căzu în palma lui întinsă, înmănuşată.

O ţepuşă de fier.

Un Cui Sfânt.

— Vezi? spuse Gerhardt. Nu pare cine ştie ce, dar înţeleg că este destul de important.

Era negru ca noaptea şi îi lipsea jumătate din capul aplatizat.

— Dumnezeule! spuse Irene. Giovanni l-a ascuns acolo. L-am avut cu noi tot timpul.

— Iisuse, şopti Cal.

Irene începu să plângă.

— El nu vrea să-mi spună unde e Giovanni. Sau mama, mătuşa Carla, Federico.

— Ai obţinut ce-ai vrut, îi spuse Cal bărbatului. Nu mai ai nevoie de ostatici.

— Îmi spui ce trebuie să fac? întrebă Gerhardt.

— Doar subliniez ceea ce este evident. Ia-ţi cuiul şi pleacă dracului de aici.

— Voi pleca în curând.