— Credeam că ai adormit, spuse el.
— Şi eu credeam că ai adormit.
— Mi-aş fi dorit să fi zis ceva, spuse el. Îmi doream să vorbesc.
— Nu am obiceiul să-mi petrec nopţile prin camerele străinilor, spuse ea. Presupun că nu prea ştiu cum să mă port.
El rupse un baton de pâine.
— Cum poţi să consideri un om cu care împărtăşeşti nişte viziuni un străin?
Ea râse.
— Excelent spus.
— Deci, la ce te gândeai?
Chelnerul veni să le ia comanda şi când plecă, ea îi răspunse.
— Nu sunt savant, Cal. Sunt profesor de ştiinţe. Îi învăţ pe tineri bazele materiilor ştiinţifice: biologie, chimie, fizică. Ştiu multe lucruri despre o mulţime de subiecte ştiinţifice, dar cunoştinţele mele nu sunt destul de profunde ca să înţeleg subiecte foarte tehnice, în special în domeniul fizicii.
— De ce fizică?
— Când l-am văzut pe Giovanni mergând pe stradă în Francavilla –
atunci când ştiam că se află la Monte Sulla –, am făcut câteva Cercetări despre bilocaţie şi am aflat că şi despre Padre Pio se spunea că are această putere. N-am pierdut prea multă vreme cu asta, dar au fost anumite lucruri pe care le-am citit şi care mi-au atras atenţia.
199 ➢
Erau articole care spuneau că bilocaţia şi alte fenomene psihice pot fi explicate cu ajutorul principiilor mecanicii cuantice. Ai auzit vreodată
de ceva numit inseparabilitate cuantică?
— Am fost mai mult decât inseparabil de câteva ori în viaţă.
Ea îşi dădu ochii peste cap.
— Sigur nu la asta mă refeream.
— Atunci, nu. Despre ce e vorba?
— Aş putea încerca să-ţi explic, dar s-ar putea să nu o fac corect.
Cunosc pe cineva care este mai calificat să răspundă întrebărilor şi care ne poate ajuta să decidem dacă putem găsi o explicaţie pentru ceea ce se întâmplă cu Giovanni şi cu noi.
— Crezi că merită să pierdem vremea?
— Să cauţi cunoaşterea merită întotdeauna, nu crezi?
Cal mai fusese şi înainte la Universitatea Sapienza din Roma, dar întotdeauna pentru a vizita Facultatea de Istorie, Cultură şi Religie.
Nu-şi închipuise niciodată că ar avea vreun motiv să calce pe la cea de Fizică.
Irene fusese studentă a facultăţii timp de doi ani, într-un moment din viaţa ei în care îşi dorise să devină cercetător în biologie. Dar aspiraţiile ei contraveniseră conştiinţei ei, aşa că se hotărâse să
abandoneze universitatea şi se întorsese la Francavilla ca să aibă grijă
de mama ei singură şi ursuză. O carieră de profesor de ştiinţe în Abruzzo ar fi trebuit să fie suficientă. În timpul petrecut la universitate, ea participase la cursurile de fizică ale profesorului Enzo Calipari. Când sunase, el nu-şi amintise de ea, desigur – fuseseră atât de mulţi studenţi de-a lungul anilor –, dar răspunsese cu o invitaţie amabilă şi imediată.
Calipari era chel, cu capul ascuţit, de forma unui glonţ, şi avea trupul slăbănog al unui ciclist entuziast. Se întâmpla ca el să fi făcut studii postdoctorale de fizică teoretică, la Harvard, cu mulţi ani în urmă, şi el şi Cal descoperiră că aveau câteva cunoştinţe comune.
El îşi ceru scuze pentru înghesuiala din biroul lui şi se plânse câteva minute despre felul în care erau trataţi profesorii în Italia. De îndată ce-şi mută bicicleta pe hol, se făcu loc pentru ca toţi trei să se aşeze.
200 ➢
— Îmi cer scuze că nu mi-am amintit de dumneavoastră, signorina Berardino, spuse el.
— Cum aţi fi putut, spuse ea. Am fost genul de student care întotdeauna stătea în mijlocul sălii de curs şi niciodată nu punea întrebări.
— Trebuie să vă spun că, după ce aţi sunat astăzi de dimineaţă, am fost intrigat de întrebarea dumneavoastră şi, după ce am căutat pe internet şi am aflat legătura cu Padre Gio, sunt chiar şi mai curios.
Desigur, sunt la curent cu ce i s-a întâmplat fratelui dumneavoastră şi aveţi toată simpatia mea.
— Vă mulţumesc. Este o perioadă foarte dificilă.
— Dar aţi venit să aflaţi despre inseparabilitatea cuantică, spuse fizicianul, şi sunt fericit să fiu umilul dumneavoastră ghid.
