Iertaţi-mă, domnişoară. Fratele dumneavoastră este preot. Nu vreau să iau în râs situaţia în care se află.
Irene îl asigură că nu se supărase şi îi povesti despre bilocaţie, despre viziuni, despre experienţele lor comune de durere şi sufocare, care păreau să provină de la Giovanni.
Calipari se agită în scaun.
— Uitaţi ce e. Nu ştiu ce aş putea să vă spun. Atât cât pot să-mi dau eu seama, sunteţi nişte observatori sobri, credibili, nu un cuplu de fani new age. S-ar putea spune că aţi avut, amândoi, cu siguranţă, un fel de conexiune psihică cu fratele dumneavoastră. Dar să folosiţi inseparabilitatea cuantică? Asta nu poate fi altceva decât o ipoteză
care nu poate fi dovedită. Întrebarea pe care v-o pun eu este de ce Giovanni Berardino? Ce îl face pe el să fie acest individ rar, care este capabil să stabilească acest fel de legături, interconexiuni sau orice altceva? Faimoasele sale stigmate au vreo legătură cu acest mod al vostru de a gândi sau stigmatele sunt doar vrăjeală?
Cal o întrebă pe Irene dacă poate să încerce el să răspundă şi ea fu de acord.
— Ne gândim la toate – stigmatele, bilocaţia, conectivitatea –, toate duc la ceva la care a fost expus Giovanni, spuse Cal.
— Şi ce ar putea fi lucrul acesta?
— Una dintre veneratele relicve ale lui Hristos.
Calipari privi pe fereastră la o zonă cu iarbă unde studenţii se bucurau de ziua frumoasă de vară.
— Uitaţi cum stau lucrurile. Eu nu sunt o persoană religioasă, dar nu sunt nici ateu. Ştiu că sunt multe lucruri pe care nu le ştiu.
Ateismul implică o anumită siguranţă pe care eu, pur şi simplu, nu o am. Dar dacă pot accepta posibilitatea ca acest fenomen miraculos al învierii lui Iisus chiar să se fi întâmplat, atunci pot să accept şi că un obiect fizic – unul care a fost în contact cu Iisus – poate să determine o demonstraţie dramatică a inseparabilităţii cuantice, sărind peste spaţiu şi timp. Ceva care presupune că un om din secolul douăzeci şi unu suferă de aceleaşi traume ale răstignirii pe care le-a suferit un alt om în secolul întâi.
204 ➢
Giovanni se bucurase de sublimul răgaz al uneia dintre viziunile sale. Aceasta îl purtase departe de camera fierbinte, fetidă, şi întrerupsese durerea constantă a stigmatelor sale. Faţa familiară pe care o văzu era atât de blândă, de iubitoare, încât el dori să fi fost ultima imagine pe care să o vadă. Nu dorea să se mai întoarcă.
Dar chiar atunci Gerhardt descuie uşa.
— Locul ăsta este dezgustător. Cum poţi suporta mirosul?
Şi viziunea se termină brusc, aşa cum se sparge un balon de săpun.
Preotul stătea, năucit, întins pe patul său acoperit cu o crustă de sânge coagulat şi murdar. Îşi întoarse faţa spre perete.
— Toate astea se pot termina, spuse Gerhardt şi îşi puse o cârpă la nas. Tot ce trebuie să faci este să te descarci de povara acestui secret al tău. Ce încerci să protejezi? O bucată de fier? Ce importanţă are cine este în posesia ei? De ce ai fi tu un păstrător mai bun decât mine?
Giovanni şopti ceva.
— Ce-ai spus?
El îşi întoarse faţă spre torţionarul său.
— Am spus că am făcut o promisiune.
— Cui? Bătrânului călugăr Augustin? Nu ţi-am spus că e mort?
— Mort?
— Da, destul de mort. Eu l-am omorât, să ştii. Nu voia să
vorbească. Desigur, pe tine nu te pot omorî pentru că dacă tu dispari, secretul dispare odată cu tine. Aşa că trebuie să te ţin în viaţă. Dar asta nu înseamnă că o să-ţi placă viaţa ta. O să te rănesc în continuare până când îmi vei spune. Astăzi trebuie să fac o alegere. Îţi provoc durere sau te tratez cu apă? Poate mă ajuţi să aleg. Care dintre astea ar trebui să fie?
— Te rog, lasă-mă în pace.
— Nu pot face asta. Colegii mei devin nerăbdători.
— Doar spune-mi pentru ce îl vor oamenii ăştia?
Gerhardt trase scaunul şi se aşeză cu faţa spre spătar, îmbrăţişând spătarul cu mâinile şi odihnindu-şi capul pe braţe.
— Asta e bine. Este pentru prima dată când îl recunoşti.
— Mi-e foarte foame.
— Sunt convins că-ţi este. Avem mâncare excelentă la bucătărie.
205 ➢
Pui, friptură, cartofi copţi. Eu nu sunt un bucătar atât de bun, dar prietenul meu este talentat. Tot ce trebuie să faci este să vorbeşti.
— Te rog.
Gerhardt se ridică şi răsturnă scaunul cu o lovitură.
— Credeam că facem nişte progrese aici. Dar văd că eşti încăpăţânat. O să mă întorc în curând cu prietenul meu. M-am hotărât. Soluţia era simplă. Întâi te vom trata cu apă şi apoi îţi vom provoca durere. Tot ce-i mai bun din ambele.
