Mai multe mâini se întinseră spre obiect.

— Cu grijă! îi avertiză Schneider. Sau veţi avea parte de o surpriză

neplăcută. Preotul a primit relicva atunci când a vizitat o mănăstire în Croaţia. Un călugăr bătrân de acolo i-a spus că necredincioşii în Hristos nu erau afectaţi, dar adevăraţii credincioşi se alegeau cu stigmatele însângerate. Trebuie să admit că am atins-o, din curiozitate, şi am avut dureri la încheietură, ceea ce este tare curios.

Râse. Poate că nu sunt chiar ateul care am pretins că sunt.

— Dă-l încoace! strigă unul dintre bătrâni. Eu nu sunt deloc îngrijorat.

— A, dar ar trebui să fii neliniştit dacă l-ai ţine în mână, spuse Schneider. Trebuie să fim foarte atenţi. În zilele lui Rahn a avut loc o explozie enormă atunci când o aşchie infimă dintr-un cui sfânt a ajuns în contact cu celelalte două relicve. Un pas greşit şi, ei bine, n-am vrea să pierdem Bavaria, nu-i aşa?

Schneider puse relicva înapoi în buzunar şi îşi scoase mănuşile.

— Aşa că vedeţi, domnilor, acesta este motivul pentru care v-am convocat aici. În sfârşit, suntem în postura să lansăm o misiune la care am putut doar să visăm în toţi aceşti ani lungi. Dacă este încununată de succes, noi toţi am putea să trăim ca să vedem zorii celui de al Patrulea Reich, renaşterea unei adevărate patrii pentru care mamele, taţii şi camarazii noştri şi-au dat viaţa. Şi, domnilor, am

 252 ➢

folosit cuvântul să trăim. Nu suntem nebuni care îşi pun veste sinucigaşe. Suntem oameni civilizaţi. Suntem oameni care gândesc.

Altcineva va muri pentru ca noi să trăim experienţa unui viitor glorios.

Priveliştea de la fereastra lui Giovanni dispărea pe măsură ce se lăsa noaptea. Nu se mai vedeau decât luminile îndepărtate ale satului de pe deal. La etajul de jos fusese linişte toată ziua, dar, acum, auzea certuri prin uşă. Una dintre voci era a diavolului blond care, din fericire, fusese plecat pentru câteva zile.

Vocile deveniră mai puternice şi uşa fu descuiată. Când Martin şi Gerhardt intrară, Gerhardt arătă spre fereastra deschisă şi îl muştrului aspru pe Martin, în germană.

— La ce dracu’ te gândeai? Îl aduci sus, apoi îi deschizi nenorocita aia de fereastră.

— E distanţă mare până jos, protestă Martin. N-are cum să scape.

— Dar putea să se omoare, idiotule. Ştii ce s-ar fi întâmplat dacă se omora?

— Ce?

— Mai întâi tu ai fi fost mort.

— Cum?

— Pentru că te-aş fi omorât eu. Apoi eu aş fi fost omorât. Acum închide fereastra şi strânge şuruburile. Acum.

Spre disperarea lui Giovanni, Martin închise ferestrele şi plecă să

caute unelte.

— L-ai găsit? întrebă Giovanni în engleză.

— Statuia nu era în apartamentul mamei tale, spuse Gerhardt. Era la sora ta.

— Şi ea unde era?

— La München, cu profesorul american.

— Donovan?

— Exact.

Preotul era confuz.

— De ce erau la München?

— E un loc frumos de vizitat.

Avea atât de multe întrebări, dar o puse prima pe cea mai

 253 ➢

importantă.

— Deci, l-aţi găsit?

— L-am găsit.

— Nu i-ai făcut rău Irenei?

— Este bine.

— Şi nu i-aţi făcut rău mamei?

— Şi ea e bine.

— Acum o să mă eliberaţi?

— Nu încă.

— De ce?

— Vreau să vorbeşti cu cineva.

Gerhardt îşi scoase mobilul şi sună pe cineva.

— Eu sunt. Poţi să vorbeşti cu el acum?

Îi dădu telefonul lui Giovanni, care spuse un „alo” firav.

— Salutare, părinte, spuse Schneider. Vorbea dintr-o încăpere de lângă sala de mese şi Giovanni putea auzi zgomotele şi vorbăria oamenilor care mâncau. Trebuie să îmi cer scuze pentru toate necazurile prin care te-am făcut să treci. Dar te asigur că au fost necesare.

— Cine eşti?