Papa puse lapte şi o lingură plină de zahăr în ceaşca lui.
— Am să-ţi răspund la întrebare cu o altă întrebare – prietenii mei rabinii obişnuiesc să facă asta. Nu ai avut impresia că Vaticanul încearcă să-l elimine pe preot, să-l pună la pământ, să elimine cultul personalităţii care se forma în jurul lui?
— Da, aşa mi s-a părut. Şi nu numai mie. Prietenii şi familia lui ajunseseră la aceeaşi concluzie. Cred că şi el.
— Ei bine, aceasta era gândirea oficială promovată de prietenii mei din Palatul Apostolic. Dar nu şi a mea. Vezi tu, eu consider că pot să
gândesc mai clar în acest colţ liniştit al Vaticanului, departe de
210 ➢
interesele înrădăcinate în lumea lor politică. Atunci când încerci să
trăieşti o viaţă umilă, ai tendinţa să ai gânduri umile. Şi ce poate să-ţi ofere mai multă umilinţă decât să-ţi deschizi inima către posibilitatea miracolelor? Miracolele, până la urmă, nu vin de la oameni. Ele vin de la Dumnezeu. Noi nu le controlăm, doar le trăim cu veneraţie şi gratitudine. Nu mi-e teamă de miracole. Le doresc. Fără miracole, religia este doar filosofie. Dacă acest tânăr, Padre Gio, chiar poartă
stigmatele lui Hristos, atunci sunt mai mult decât bucuros. Un astfel de miracol nu umbreşte Vaticanul sau papalitatea, ci ne întăreşte instituţiile şi credinţa.
— Dar îmi închipui că Bisericii nu i-ar face un bine dacă ar fi un impostor.
— Da, într-adevăr, profesore. Fraţii mei, cardinali, şi-au exprimat destul de puternic această îngrijorare. Ei se aşteptau ca investigaţia să
dezvăluie un preot tânăr, tulburat, care îşi producea singur rănile şi care, intenţionat sau nu, îşi înşela enoriaşii. Dar nu asta a fost concluzia raportului.
— Nu a fost asta.
— În felul în care interpretez eu istoria, Biserica a făcut de mântuială investigaţia lui Padre Pio. După cum chiar tu ai dovedit cu documente în cartea ta, Pius al XI-lea a cerut să fie prima oară
investigat în anii ’20 şi l-au considerat suspect. Marele frate franciscan şi medic Agostino Gemelli l-a etichetat pe Pio drept un psihopat care se automutilează, care probabil îşi ţinea rănile deschise cu acid carbolic. Unele dintre lucrările lui Pio, în care îşi descrie experienţele mistice, erau copiate cuvânt cu cuvânt din scrisorile unei stigmatizate din secolul al nouăsprezecelea, Gemma Galgani. Papa Ioan al XXIII-lea nu îl credea. În particular îl numea un idol de paie.
Totuşi, urmaşul lui, Paul al VI-lea, a respins toate acuzaţiile împotriva lui Pio şi Ioan Paul al II-lea, după cum ştii, l-a declarat sfânt, iar restul e istorie. Acum este Sfântul Pio din Pietrelcina. A devenit unul dintre cei mai populari sfinţi ai noştri din întreaga lume. Există mai mult de trei mii de grupuri de rugăciune dedicate lui, cu trei milioane de membri. Mai mulţi catolici italieni se roagă la Padre Pio pentru miracole decât la orice alt sfânt. Este impresionant, nu?
Cal fu de acord.
211 ➢
— Dar, în cartea ta, tu eşti mai degrabă neangajat.
— Pentru că nu am întâlnit niciodată personajul. Tot ce am putut face, în calitate de om de ştiinţă, a fost să tratez izvoarele istorice, să
prezint toate ambiguităţile glorioase şi să las cititorul să tragă
propriile concluzii.
— Dar pe Giovanni Berardino l-ai întâlnit.
— L-am întâlnit.
— Şi crezi că este autentic?
— Aşa cred.
Papa îşi desfăcu braţele şi, deşi scaunele lor erau la un metru distanţă, el simţi ca şi cum ar fi fost îmbrăţişat.
— Şi iată, spuse Celestin. De asta, când am auzit că te-ai întors în Italia, am decis că trebuie să vorbesc cu tine personal. Când le cer părerea lui Lauriat şi Gallegos, ei îmi vorbesc pe ocolite. Cu ei am nevoie de o hartă ca să găsesc drumul spre adevăr. Înainte să fiu papă, mă pricepeam destul de bine să vorbesc mult fără să spun nimic.
Sincer să fiu, asta mi se cerea pe când eram la secretariatul de stat.
Dar acum se pare că nu pot să-i mai schimb. Profesore, vreau să-mi oferi ceea ce cred că voi, americanii, numiţi „să vorbeşti deschis”.
Dragul meu prieten, cardinalul da Silva te-a recomandat călduros. Ţi-am citit cartea. Ţi-am citit raportul. Acum avem această răpire traumatizantă şi încurcată. Trebuie să ştiu, mai mult ca oricând, cu ce avem de-a face.
Era o ofertă pe care Cal nu o putea refuza. Papa dorea faptele nefiltrate şi el urma să-i facă pe plac.
— Nu ştiu cum să spun asta altfel decât să o spun pur şi simplu, începu el, dar sunt de părere că Giovanni Berardino este un miracol, uimitor, în carne şi oase.
Papa îşi arătă surpriza.
— Păreai să înclini spre această părere în raportul tău, dar aici, astăzi, ceea ce spui sună destul de hotărât. Au existat fapte pe care nu le-ai menţionat în raport sau au apărut fapte noi?
— Câte puţin din amândouă, dar, în special, fapte noi, Sfinte Părinte. Multe fapte noi.
Nu omise nimic. Vorbea cu liderul spiritual a peste un miliard de oameni, un om cu linie directă de succesiune de la apostolul Petru. Şi,
212 ➢
în calitate de catolic, deşi unul cu multe lipsuri, simţea greutatea momentului. Întâi îi povesti lui Celestin ceea ce omisese din raport. Îi descrise viziunea pe care o avusese atunci când îl îmbrăţişase Giovanni, suspiciunea lui despre călugărul de la Sf. Atanasie că fusese ucis şi convingerea lui că ceva ce se găsea ascuns în cripta vechii biserici jucase un rol în apariţia stigmatelor. Apoi vorbi despre accidentul lui de maşină, regretând propoziţia melodramatică „cred că cineva mă dorea mort” imediat ce o spuse.
— Teribil, teribil, spuse Suveranul Pontif. Toate astea sunt tulburătoare. Mai e şi altceva?
