Cecchi îşi dădu ochii peste cap.

— Un locotenent-colonel din ROS face un raid într-un loc atât de insalubru ca să-i planteze o pungă de iarbă de douăzeci de euro unui golan insignifiant. Mai încearcă.

Încă un ofiţer veni din chicinetă cu un teanc mic de scrisori.

Mario Crestani fu percheziţionat de arme. Actul de identitate din portofelul lui îi confirmă numele. Cecchi îi spuse să ia loc şi căută

prin scrisori. Una era de la o bancă. Cecchi o deschise, aruncă o privire rapidă şi o băgă în buzunarul vestonului.

— Nu este ilegal să deschizi corespondenţa cuiva? întrebă

bărbatul.

Cecchi îl ignoră.

— Te întreb din nou. Unde este fratele tău?

— Şi eu îţi spun din nou. Habar n-am.

— Ăsta este apartamentul lui.

— Aşa şi ce? Locuiesc eu aici.

— Când l-ai văzut ultima dată?

— În urmă cu o săptămână.

— Unde?

— Aici.

— Unde a plecat?

— Nu mi-a spus.

 260 ➢

— Ai cazier, deşteptule?

— Poate.

— Ai fost la închisoare?

— Poate.

— Eşti un idiot. Ştii asta? spuse Cecchi. Nu-mi ia mai mult de cinci minute să aflu despre tine mai multe decât ştia curva de maică-ta. L-am verificat deja pe Gianni. Ştii ce-am găsit? A fost la închisoare. De patru ori. Ştii ce mai ştiu? Îl aşteaptă cel puţin douăzeci de ani pentru această ultimă aventură.

— Da? Ce crezi că a făcut?

— Va fi norocos dacă se opreşte la răpire.

La Roma, Cecchi se transformă în protectorul personal al lui Cal şi al Irenei. Refuză să-i lase să se cazeze la un hotel, unde ar fi trebuit să-şi prezinte actele de identitate la recepţie. Nu ştia cum fuseseră

găsiţi în München, dar refuză să-şi asume alte riscuri. Le oferi cheile unui apartament privat de pe Via Veneto, pe care îl foloseau carabinierii pentru VIP-urile care-i vizitau de la instituţii similare din străinătate.

Fumul de la incendiul din hotel distrusese hainele Irenei, aşa că

prima dată merseră la cumpărături. Cumpătarea ei făcea inutilă

vizitarea buticurilor de pe Via Veneto, dar Cal îşi scoase cardul American Express şi insistă că erau prea obosiţi ca să hoinărească în căutarea unor chilipiruri.

Vânzătoarea se gândi că avea nişte clienţi ciudaţi sau cel puţin disfuncţionali. Cal, soţul sau iubitul bătăuş, cu o mână bandajată, se lăsase pe o banchetă şi acorda puţină atenţie lucrurilor pe care le proba Irene, iar aceasta accepta monosilabic orice lucru care i se potrivea, fără să bage în seamă părerea vânzătoarei.

Ajunşi înapoi, găsiră o notă din partea secretarei lui Cecchi, însoţită de două pungi de alimente. Cal puse de cafea, dar adormi pe canapea înainte să fie gata. O oră mai târziu, când se trezi, pentru scurtă vreme, găsi o pătură pusă pe el şi auzi respiraţia uşoară a Irenei din dormitorul întunecos.

Când se trezi de tot, Cal simţi mirosul unui sos pus la fiert. Aruncă

o privire nedumerită la ceasul de la mână. Era aproape miezul nopţii;

 261 ➢

dormise patru ore. Irene se afla în bucătărie, îmbrăcată într-o pereche nouă de jeanşi şi un tricou şi transforma proviziile în cină.

— Miroase bine, spuse el, făcând-o să tresară.

— N-am vrut să te trezesc.

— Este o grămadă de mâncare pentru o singură persoană.

Ea încercă să zâmbească.

— Mănânc destul de mult.

Într-un dulap din bucătărie găsiră nişte vin roşu. El scoase o sticlă

şi căută prin sertare după un tirbuşon.

— Vrei puţin? întrebă el.

— Nu o să mai beau niciodată, spuse ea. Cum poţi?

El încercă vinul pinot noir.

— S-ar putea să fie nevoie să o las mai uşor cu votca vreo câteva zile.

El privi la ochii ei întristaţi în timp ce scurgea pastele.