Giovanni ridică privirea spre tavan şi rosti câteva cuvinte, fără
sunet.
— Nu te aud.
— Îţi voi spune ce vrei să ştii, dacă îmi promiţi ceva.
— Ce ai vrea să-ţi promit?
— Că nu ai să faci rău familiei mele.
Schneider era într-o întâlnire a comitetului de supraveghere al băncii sale când al doilea telefon al său, foarte puţin folosit, începu să
vibreze în buzunarul hainei.
Se scuză şi se duse în partea cealaltă a apartamentului executiv, în intimitatea biroului său.
— Da, Gerhardt. Ce veşti ai?
— Ştiu unde este.
— Înţeleg. Unde?
— Francavilla. De unde este el.
— Vreau să mergi tu acolo. Nu vreau să încredinţez treaba asta unui terţ.
— O să am nevoie de un localnic. Nu vorbesc italiană.
— O să mă ocup de asta.
— Mama şi sora lui locuiesc acolo. El nu vrea să le facem rău.
— Sunt convins că nu vrea. Dacă ele sunt acasă când te duci după
el, nu ne permitem să le lăsăm să discute cu poliţia.
— Înţeleg.
— El e încă în viaţă?
— E în viaţă.
— Ţine-l aşa, spuse Schneider. Încă n-am terminat cu el, nici pe departe.
206 ➢
DOUĂZECI ŞI DOI
— Şi acum ce facem? întrebă Irene.
Îşi încheiaseră întâlnirea de la Universitatea din Roma şi acum nu găsiseră nimic altceva mai bun de făcut decât să stea pe o bancă
scăldată în soare, pe unul dintre spaţiile verzi ale universităţii, de unde priveau un joc fără griji de frisbee. Discul zbură peste capul unui student şi ateriză la picioarele lor. Cal îl aruncă înapoi puternic.
Discul plană pe deasupra ierbii cu acurateţea unei raze laser, ceea ce-i aduse câteva ovaţii.
— Dacă Giovanni a primit o relicvă de cui în Croaţia, trebuie să o fi ascuns undeva, spuse el. Cine l-a răpit a întors pe dos camera lui de la Monte Sulla în căutarea cuiului. Trebuie să presupunem că nu l-au găsit. Trebuie să ne imaginăm unde l-a ascuns, de ce l-a ascuns şi pentru ce îl doresc ei.
— Ar putea să valoreze o grămadă de bani. Nu este un motiv suficient de bun?
— Sunt căi mai uşoare de a face bani. Jefuieşti un muzeu, jefuieşti o bancă. Nu răpeşti un preot pentru relicva lui.
— Poate că are ceva de-a face cu această conexiune, spuse ea.
— Cine ştie. Cal despături desenul cu lancea şi fulgerele SS. Dar asta trebuie să fie important.
Telefonul începu să-i sune şi, când văzu identitatea apelantului, faţa i se lumină.
— Klaus, salut! Tocmai mă gândeam la tine. Mulţumesc pentru că
m-ai sunat înapoi.
Două ore mai târziu, cu aranjamentele de călătorie pentru München rezolvate, predară camerele de la hotel şi se urcară în maşina închiriată. Se aflau la jumătatea drumului către aeroportul Fiumicino, când îi sună telefonul. De data asta era un număr pe care nu-l cunoştea.
Irene se uita le expresia nedumerită de pe faţa lui, în timp ce asculta.
