Când intră în cameră, Giovanni îşi aruncă geanta şi aproape că

pluti spre fereastră. Vederea de sus, panoramică, asupra oraşului vechi îi tăie respiraţia şi, în fundal, se vedea domul auriu al Cupolei Stâncii.

Plicul de la FedEx se afla încă în mâinile lui. În interior se afla o scrisoare sigilată, pe care era tipărit numele lui Hugo Egger. O

deschise şi scoase o bucată îndoită de carton ţeapăn, care era lipit la unul din capete. I se spusese dinainte ce urma să se afle în interior, dar, când îl văzu, în timp ce îl ţinea, cu grijă, între degetul mare şi cel mijlociu, avu o experienţă surprinzător de emoţionantă.

Un spin.

Un Spin Sfânt, care străpunsese dureros capul mântuitorului său, Iisus Hristos.

Dintr-odată, simţi o senzaţie ascuţită, de înjunghiere, în scalp şi se strâmbă de durere. Îşi puse degetul arătător pe zona dureroasă şi simţi cum un lichid cald îi umezeşte vârful degetului. Firicelul de sânge i se scurse de pe frunte pe obraz şi apoi pe gulerul cămăşii.

Apoi văzu faţa, acea faţă minunată şi rămase nemişcat până când viziunea dispăru.

Puse spinul la loc în ambalajul lui de carton, se aşeză pe pat şi privi concentrat pe fereastră, spre oraşul sfânt, în direcţia Golgotei, locul răstignirii.

Se aflau în sufrageria apartamentului de pe Via Veneto când viziunea îi surprinse în toiul unei conversaţii şi le întrerupse şirul vorbelor.

Era vie şi strălucitoare şi plină de culoare şi lumină. Nu păru să

dureze prea mult, deşi amândoi puteau spune că trecerea timpului era greu de apreciat.

— Au! zise Irene, frecându-se la limita părului, în timp ce Cal făcu

 267 ➢

acelaşi lucru.

Viziunea dispăru la fel de abrupt cum apăruse.

— Şi tu…? îl întrebă pe Cal.

— Da, era tot ceea ce trebuia să spună înainte ca ea să îi ceară, urgent, o hârtie şi un pix.

El se grăbi spre geanta lui şi o privi cum desena cu furie. Nici măcar nu încercă să deseneze. Imediat observă că ea reproducea fidel ceea ce văzuse şi el.

În timp ce ea încă adăuga detaliile unei rame de fereastră şi draperiile, el o şocă, spunându-i.

— Ştiu unde este asta.

— Unde?

— Ierusalim.

— Eşti sigur?

— Sunt absolut sigur. Am fost acolo de foarte multe ori. Aceasta este Cupola Stâncii. Domul este auriu.

— Da, auriu, spuse ea, cu respiraţia tăiată. Şi clădirea este albastru cu alb. Am nevoie de creioane colorate sau de acuarele ca să o fac aşa cum trebuie.

Când termină, se ridică şi rămase în picioare, şi amândoi studiară

desenul de la distanţă.

— Este perfect, spuse el.

— Giovanni este la Ierusalim? spuse ea cu voce tremurândă.

— Trebuie să fie, spuse Cal. Uite, cunosc oraşul la perfecţie. Îl cunosc din orice unghi, fiecare cartier. Vederea de la fereastră este de pe Muntele Măslinilor. Acolo există un singur loc în care poţi sta. Am stat şi eu acolo, când am vorbit la o întâlnire a arheologilor biblici.

Hotelul se numeşte Seven Arches. Şi, Irene…

— Da?

— Ai simţit şi tu? Chiar aici, spuse el şi arătă spre un loc pe cap.

— Acela este locul în care s-ar aşeza o coroană pe fruntea unui om.

O coroană de spini.

Cecchi sosi la o oră după apelul lui Cal.

Studie desenul şi îl compară cu fotografiile pe care le scosese Cal de pe site-ul hotelului.

— Deci fratele dumneavoastră comunică din nou, spuse Cecchi.

 268 ➢

— Nu ştiu dacă încearcă în mod conştient să ajungă la noi, spuse ea, dar o face.

— Deci cineva l-a dus din Spania în Israel, spuse Cecchi.

— Credeam că aţi spus că există o alertă internaţională referitoare la el, spuse Cal. Nu ar fi trebuit să fie observat la un aeroport?

— Dacă şi-ar fi folosit propriul paşaport, probabil că da.

— Credeţi că oamenii din spatele acestei afaceri sunt atât de sofisticaţi? întrebă Irene.

— Cu siguranţă nu sunt nişte criminali obişnuiţi, spuse Cecchi.

Care este scopul lor? Numai Dumnezeu ştie, dar sunt destul sofisticaţi. Pot să iau desenul?

Ea i-l dădu.

— Mama mea. Mătuşa mea. Nepotul meu. Aţi spus că veţi suna.