— Ce? întrebară Cecchi şi Irene într-un glas.

Cal îşi termină paharul de vin.

— Atunci mergem noi.

 271 ➢

DOUĂZECI ŞI NOUĂ

Giovanni mâncase doar în cameră, după cum fusese instruit.

Singurul lui contact cu oamenii fusese acela de a-i spune cameristei, prin uşă, că nu dorea să i se facă curăţenie şi să-i spună

chelnerului de la room service să lase căruciorul pe hol.

Luă micul dejun în timp ce se uita pe fereastră la oraşul vechi dorindu-şi, în toată această nenorocire a lui, ca măcar să-şi găsească o consolare în vizitarea locurile sacre. Dar fusese avertizat. Orice deviere de la plan ar fi făcut ca familia lui să fie măcelărită.

Telefonul din cameră sună şi inima îi sări din piept. Era primul apel pe care-l primea.

Îi recunoscu vocea lui Schneider.

— Bună dimineaţa, părinte. Ţi-a plăcut micul dejun?

Oare chiar era supravegheat? Sau asta era doar o presupunere, calculată, ca să-l ţină sub control?

— Ce face familia mea?

— Sunt bine. Li s-a spus ieri că vor fi eliberaţi, în curând, dacă

îndeplineşti misiunea pe care ţi-am încredinţat-o. Ieri ai primit spinul.

— A venit.

— Păstrează-l bine. E în joc soarta familiei tale. În dimineaţa asta se va face următoarea livrare. Va fi una cu mai multe obiecte ambalate împreună. Am făcut asta ca să derutăm vameşii israelieni.

Tu vei şti care este adevărata relicvă. Te rog, repetă instrucţiunile.

— De ce?

Tonul deveni aspru şi nerăbdător.

— Pentru că vreau să ştiu că vei îndeplini sarcina aşa cum trebuie, din cauza asta.

— Trebuie să ţin relicvele cât se poate de departe una de cealaltă, până în ultimul moment. Trebuie să fac câte o fotografie a mea, cu fiecare relicvă, cu Ierusalimul în fundal, cu telefonul pe care mi l-ai dat. Trebuie să-ţi trimit ţie mesaje cu fotografiile.

— Corect. Şi nu uita să ţii o relicvă pe fereastră, una în baie şi

 272 ➢

cealaltă în seiful hotelului.

— Vrei să-mi spui de ce?

— Sunt anumite lucruri pe care nu am libertatea să ţi le spun. Pur şi simplu, trebuie să-mi accepţi ordinele şi să acţionezi în consecinţă.

Îţi place camera pe care ţi-am ales-o? Nu-i aşa că priveliştea este uluitoare?

Giovanni nu dorea să aibă discuţii politicoase cu el. Rămase tăcut.

— Bine, în regulă, atunci, spuse Schneider scurt. O să te contactez curând, în legătură cu al doilea pachet. Aminteşte-ţi să rămâi în camera ta, ascuns.

Schneider închise telefonul. Singura persoană care se mai afla în biroul lui de la Berlin era Gerhardt, aşezat cu picioarele pe măsuţa de cafea. Nimeni altcineva nu s-ar fi purtat atât de degajat în faţa preşedintelui băncii, dar Gerhardt era mereu un caz special – un fiu, nici biologic, nici adoptat oficial, dar, oricum, cel mai apropiat lucru de un copil, pe care îl avea Schneider. Gerhardt era acum cu zece ani mai bătrân decât fusese tatăl lui, Oskar, în ziua în care fusese ucis în Antarctica, dar, în Gerhardt, Schneider putea să-l vadă, limpede, pe fostul lui prieten. Aceeaşi lipsă de respect, aceeaşi individualitate şi, da, chiar acelaşi tip de vulgaritate. Soţia lui Schneider nu ştia asta, dar, după moartea lui, un sfert din avere va ajunge la Gerhardt, un sfert la soţie şi restul la Cavalerii lui Longinus, pentru a duce cauza mai departe. Aproape că se înfioră când se gândi ce va face Gerhardt cu această bogăţie. Câte curve, câte automobile putea să cumpere un bărbat? Dar el nu va mai fi prin preajmă să vadă asta, nu-i aşa? Tot ceea ce conta era ca promisiunea lui faţă de Oskar să fie îndeplinită.

Gerhardt îşi întinse braţele şi căscă.

— Eşti sigur că va fi o explozie când se ating?

Schneider îşi împreună degetele, gânditor.

— Ştim din scrisorile lui Rahn către Himmler şi din experienţele noastre personale că dacă sunt apropiate una de alta, se generează

căldură. Rahn a speculat că relicvele de la Viena, cumva, au ajuns în contact direct, în timp ce el lua prânzul. Explozia s-a produs cu doar o mică bucată de metal dintr-un cui. Aceasta va implica întreaga relicvă. Ar trebui să fie o explozie interesantă, mult mai puternică

decât cea care a zguduit Trezoreria Imperială în 1935. Nu putem decât

 273 ➢

să aşteptăm şi să sperăm. Dacă soarta este de partea noastră, explozia va fi masivă şi Ierusalimul va fi distrus. Dacă va fi extraordinar de favorabilă, atunci va şterge Israelul de pe hartă şi poate chiar mai mult. Asta va duce mult mai aproape de finalizare treaba pe care a început-o Hitler.

— Dar acolo nu trăiesc numai evrei, spuse Gerhardt.

— Să omori şi nişte arabi e cireaşa de pe tort.

— Şi după asta? întrebă bărbatul masiv.

— Odată ce se întâmplă asta, vom emite un comunicat din partea Cavalerilor lui Longinus, în care vom da detalii despre ce am făcut şi cum am făcut. Vom publica fotografii ale preotului împreună cu relicvele. Ce delicios! Relicvele lui Hristos, în mâinile unui preot sfânt şi admirat, formând împreună instrumentul distrugerii Israelului.

Vom fi condamnaţi, desigur, pe toate canalele obişnuite. Dar va fi şi o chemare la acţiune, un strigăt de adunare pentru naţionaliştii şi patrioţii din toată Germania şi din Europa, care vor vedea această

acţiune drept ceea ce este: prima salvă trasă în noul război, pe care unii îl vor numi război sfânt, care va anunţa începuturile celui de al Patrulea Reich. Din haosul Orientului Mijlociu sfărâmat şi din turbulenţele pe care le vor porni evreii, arabii şi creştinii, care vor sări unii la gâtul celorlalţi, noi ne vom ridica şi vom umple golul.

Gerhardt se ridică şi îşi anunţă intenţia de a lua al doilea mic dejun.

— Ideologia nu are nicio semnificaţie pentru tine? întrebă