pentru revenirea în siguranţă a lui Giovanni.
— Asta-i minunat. Minunat.
— Noi am zburat spre Germania, în după-amiaza asta. Suntem la München, să ne întâlnim cu un alt profesor. O să te sun mâine să-ţi spun cum a mers.
Cicatrice arătă din nou spre bilet. Când Domenica ezită din nou, Gerhardt scoase un briceag din buzunar şi se duse în spatele canapelei, de unde se uită direct la capul băiatului.
— Mamă, mai eşti acolo?
— Da, sunt aici. La ce hotel staţi?
221 ➢
— Weisses Schloss. De ce vrei să ştii?
— Fără niciun motiv. În caz de ceva.
— Bine, mamă. Trebuie să închid. Te iubesc.
— Şi eu te iubesc.
Când Irene închise telefonul, Cal spuse:
— Ce s-a întâmplat? Păreai îngrijorată. Ceva noutăţi?
— Mama mea avea un ton ciudat.
— Probabil din cauza stresului.
— Şi ea a spus acelaşi lucru.
Gerhardt intră în camera răvăşită a lui Giovanni şi îl sună pe Schneider.
— L-ai luat? întrebă Schneider.
— Nu este aici. Sora preotului l-a luat cu ea.
— Şi ea unde se află?
— Este la München.
— De ce la München?
— Nu ştiu. Dacă-ţi vine să crezi, este cu Donovan.
— Auzisem că s-a întors.
— De ce nu mi-ai spus şi mie?
— N-aveai nevoie să ştii. Acum, ştii. Ai aflat unde stau?
— Da.
— Vreau să te ocupi personal, Gerhardt. Poţi avea încredere în italieni să se ocupe de mamă?
— Este aici şi sora ei. Cu băiatul.
— Rahat. Se pot ocupa de toţi trei?
— Nu sunt nişte genii, dar sunt destul de competenţi pentru treaba asta.
— Gerhardt.
— Da?
— Nu-mi place că Donovan îşi bagă iarăşi nasul. Asigură-te că de data asta îl termini.
Cicatrice şi complicele lui se amuzau urmărind la televizor un film american vechi în timp ce băiatul, acoperit cu o pătură, adormise pe covor, iar Domenica şi Carla moţăiau în fotoliile lor. Gerhardt plecase
222 ➢
în urmă cu câteva ore, după ce îi instruise ce să facă. Ordinele erau să
aştepte până la ora două dimineaţa, înainte să le scoată pe cele două
