— Deci, nimic?

— Mi-e teamă că nimic despre care pot să vorbesc.

— Sunt disperată.

— Îmi dau seama de asta. Aţi ajuns în Israel?

— Da, suntem aici.

— Şi?

— Nu l-am găsit încă. Ar fi mult mai uşor dacă am avea ajutorul poliţiei sau guvernului lor.

— Am încercat, spuse Cecchi. Guvernul italian a încercat. Sunt prea puţine fapte, prea multe speculaţii ca să atragem atenţia israelienilor.

— Chiar dacă noi credem că ţara lor este în pericol?

— Ce pot să vă spun?

— Dar dumneavoastră ne credeţi, nu-i aşa?

— Sunt un bun catolic, domnişoară. Cred în miracolele Bisericii.

Mintea mea a fost întotdeauna deschisă, odată ce am eliminat suspiciunile de fals sau înşelătorie.

— Mulţumesc pentru asta.

— Acum trebuie să mă întorc la lucru, să vă găsesc familia. Vă rog, încercaţi să rămâneţi în siguranţă.

Cecchi îşi băgă telefonul în buzunar. Scăldat în transpiraţie, el ciocăni în separatorul dintre spatele dubei de supraveghere şi cabina şoferului.

— Pentru numele Domnului, porneşte aerul condiţionat, spuse el.

După-amiază, telefonul lui Giovanni sună în timp ce el îşi schimba bandajele de la încheieturi. Coşul de gunoi din baie era deja plin pe jumătate cu bandaje însângerate. Alergă la telefon şi lăsă pete de sânge pe covor.

Era vocea germanică.

— Îl ai?

— Ce să am?

— Al treilea pachet, omule. Al treilea pachet!

— Încă nu a venit.

— Ba a ajuns. Am primit confirmarea de livrare de la FedEx.

— Atunci cei de la hotel nu l-au livrat încă.

 279 ➢

— Sună la recepţie imediat. Te sun înapoi în cinci minute.

— O să-mi eliberezi familia în curând?

— Cinci minute.

Apelul se întrerupse.

Sună la recepţie şi întrebă dacă sosise un pachet pentru domnul Egger.

— Da, domnule, i se spuse. Vreţi să coborâţi după el?

— Îl puteţi trimite sus, vă rog?

Cal se aşezase în hol. O lăsase pe Irene să se întoarcă în camera ei, să se odihnească. După câteva ore în care se prefăcuse că citeşte ziarele, simţise nevoia să-şi întindă picioarele şi să ia o gură de soare.

Ieşise afară, în căldura verii din Ierusalim, exact în momentul când recepţionerul chemase un valet şi îi dăduse un colet FedEx pentru camera 208.

Giovanni luă cutia lăsată în faţa uşii şi, în clipa în care o ridică, încheieturile începură să-l doară teribil.

O lăsă pe măsuţa de toaletă şi se aşeză pe pat, uitându-se la ea, înfricoşat.

Sună telefonul.

El îl lăsă să sune până se opri.

Dacă nu ar mai răspunde niciodată? L-ar lăsa în pace, pur şi simplu? El presupuse că aveau oameni prin preajmă. Fusese avertizat mereu că îi cunoşteau fiecare mişcare. Dar, dacă nu mai comunica, ar fi mers ei până la capăt cu ameninţarea că îi vor face rău familiei lui?

Nu putea să rişte, nu-i aşa?

Încet şi ezitant, se apropie de cutie, suportând durerea din încheieturi, care era din ce în ce mai puternică. La fel ca livrarea anterioară, cutia era grea şi avea un formular de declaraţie vamală

care preciza obiecte decorative din fier – design interior. Cu pachetul în braţe, mâinile păreau să nu-l mai asculte. Se luptă din greu cu capacul până reuşi să-l deschidă.

Tot ce putu să facă fu să întoarcă cutia cu fundul în sus şi să lase conţinutul învelit în folie cu bule să se împrăştie pe pat. Nu avea nevoie să le despacheteze ca să ştie care era preţios şi care erau bucăţi de metal fără valoare. Se luptă cu durerea şi apucă unul dintre tuburile învelite în folie cu bule, rupse banda adezivă cu dinţii şi o

 280 ➢

desfăcu, încet.

Metalul cald, aspru, rămase, greu, în mâinile lui, pentru câteva momente, până când durerea deveni atât de puternică încât el ţipă, suficient de tare încât, dacă ar fi existat oaspeţi în camerele alăturate, aceştia ar fi sunat, cu siguranţă, după ajutor.

Apoi se întâmplă.

Încheieturile lui erupseră ca un jet de lavă vulcanică, iar sângele sări în sus, împroşcând tavanul.