Telefonul sună din nou, dar i se păru că sunetul vine de la mare distanţă. Sunetul persistă, iar Giovanni îşi pierdu cunoştinţa.

Lumina venea de la un singur bec şi Giovanni era speriat că ar putea să alunece pe scările înguste de piatră.

Bătrânul călugăr, fratele Augustin, nu avea nicio problemă să

străbată şirul de scări, în ciuda cataractei şi a sandalelor fără curele.

— Urmează-mă, tinere, urmează-mă.

Cripta era mai mică decât se aşteptase Giovanni. Era şi destul de întunecată, pentru că lumina becului de pe scări nu pătrundea în toată camera. Era gata să folosească lanterna de la telefonul mobil, când călugărul atinse un întrerupător din perete şi două lămpi clipiră, aruncând o lumină gălbuie, bolnăvicioasă.

— Mai spune-mi odată, cum te cheamă? întrebă călugărul.

— Giovanni.

— Giovanni, repetă călugărul. Rânjetul lui îi scoase la iveală găurile negre dintre dinţi. Am un dar pentru tine, tinere. Vrei să ştii ce este?

Giovanni înghiţi greu şi se întrebă dacă fusese o idee bună să

accepte invitaţia călugărului. Era gata-gata să fugă în sus pe scări sau să-l strige pe prietenul său, Antonio, să vină jos.

— Am un talent de a citi oamenii, spuse Augustin. Pot să spun ce se află în sufletul unui om. Tu ştii ce ai în suflet?

— Nu sunt sigur că ştiu.

— De ce te-ai hotărât să te faci preot?

— Nu sunt preot, încă.

— Aşa ai spus, dar, în curând, vei fi hirotonisit.

Giovanni fusese întrebat de nenumărate ori lucrul acesta.

Răspunsurile lui variau de obicei de la „Vreau să mă dedic slujirii lui

 281 ➢

Dumnezeu” la „Aş vreau să-mi ajut semenii”. Dar acum, sub privirea intensă a acestui bătrân, nu părea să fie capabil să găsească un răspuns.

— Ştii de ce eziţi? întrebă călugărul. Înainte ca el să poată

răspunde, Augustin îi oferi propria explicaţie. Deoarece răspunsul se află mai degrabă în inima ta decât în capul tău. Şi asta este spiritualitate adevărată. Am văzut-o în ochii tăi. Am văzut-o în felul în care te porţi. Ai o mare smerenie. Ai o blândeţe a spiritului. Şi eu eram la fel când eram de vârsta ta. Din cauza asta am fost ales.

— Ales pentru ce?

— Vino.

Traversară dalele netede de piatră. Deşi Augustin călcă direct peste pietrele funerare ale mormintelor medievale, Giovanni nu putu face la fel, aşa că îşi croi calea în zigzag până la firida care se afla chiar sub piatra de altar a bisericii. Firida avea un raft de piatră şi pe acesta se afla o mică cutie de bronz, înverzită din cauza oxidării.

Călugărul luă cutia de pe raft şi spuse:

— Am fost ales cu mult timp în urmă şi, acum, eu te aleg pe tine.

Vezi tu, Giovanni, această mănăstire are o tradiţie foarte veche, poate că una dintre cele mai vechi tradiţii din întreaga creştinătate. Nu există nicio istorie scrisă sau orală despre felul în care Sf. Atanasie a ajuns în posesia a ceea ce se află în această cutie, dar am ajuns în posesia ei. A fost adusă la noi, din Ţara Sfântă, în vremurile de început ale Bisericii. Tradiţia este aceasta: un călugăr, doar un sigur călugăr, era ales să fie păstrătorul ei – cu toată plăcerea şi durerea care îl aşteptau, din cauza acestei responsabilităţi. Sunt foarte bătrân şi nu mai am mult de trăit. Când iau cina, mă uit în stânga şi mă uit în dreapta. Nu văd novici, nu văd călugări tineri. Îl văd doar pe dragul meu frate Ivan, care nu este cu mult mai tânăr decât mine.

Întotdeauna am ştiut, nu, întotdeauna am sperat că va veni această zi, în care un preot tânăr va ajunge aici, ca turist, şi ne va părăsi ca păstrător a ceea ce se află în această cutie.

Giovanni simţi un nod în gât. Era din cauza fricii sau a unui sentiment vag de mândrie că fusese ales?

— Ce se află înăuntru?

— Asta.

 282 ➢

Călugărul deschise capacul. De la lampa de perete cea mai apropiată, venea exact atâta lumină cât Giovanni să îşi dea seama.

Era o ţepuşă neagră şi aspră, cu un capăt turtit şi rupt.

— Un cui? spuse el.

— Nu doar un cui, Giovanni, ci un Cui Sfânt, unul dintre cuiele pe care le-au folosit romanii ca să-l răstignească pe Domnul nostru, Iisus Hristos, pe cruce.

— Dar de unde ştii că este adevărat? întrebă tânărul.

Bătrânul călugăr rânji din nou şi se întinse după el.

Şi când îl ţinu strâns în palmă, faţa i se transformă într-o expresie pe care Giovanni nu reuşi să o priceapă, dar pe care va ajunge să o înţeleagă mult prea bine. Era un amestec perfect de durere groaznică

şi plăcere desăvârşită.

Apoi se întâmplă altceva.

Din mâinile călugărului începu să curgă sânge, nu un firicel, ci un torent.

Cal se afla în faţa hotelului, admirând priveliştea, când faţa i se schimonosi de durere şi palmele i se strânseră într-un gest reflex.

Durerea din ambele încheieturi era atât de intensă, încât simţi că-i vine să leşine. Părea aproape incredibil că pielea îi rămăsese moale şi fără semne.

— Sunteţi bine, domnule? întrebă portarul.

Cal nu avu decât un singur gând – Irene – şi alergă înapoi în holul hotelului şi apoi în sus pe scări, la primul etaj şi bătu la uşa ei.

— Irene! sunt Cal. Deschide.

El auzi un geamăt prin uşă şi ar fi spart-o cu umărul dacă ea n-ar fi venit mai repede să deschidă.