În ea, un tânăr cu pieptul dezgolit fusese surprins în plină mişcare, strigând, cu gura deformată de ură. Şi pe braţul lui se afla tatuajul cu Sfânta Lance şi fulgerele SS. Pe marginea fotografiei se afla o inscripţie în creion, în limba germană: Cavalerii lui Longinus.
Îl găsiră pe Langer în biroul lui.
— Sunteţi gata pentru prânz? întrebă el, strălucind.
— Uită-te la asta, spuse Cal.
Langer cercetă fotografia, pe faţă şi pe spate, şi se uită la dosarul din care provenea.
— Nu-mi amintesc această fotografie, în particular, dar îmi amintesc momentul în care am intrat în posesia ei, la începutul anilor
’90. Eram tânăr, proaspăt absolvent, abia intrat în domeniu. Tipul ăsta, Kranz, venise la facultate să discute cu profesorul meu, dar el era plecat în vacanţă sau ceva de genul ăsta. Aşa că a trebuit să se mulţumească cu mine. El era un colecţionar de materiale naziste, un hobby pe care l-am considerat întotdeauna sinistru şi dezgustător, până când am devenit colecţionar eu însumi – un colecţionar din mediul academic, mă grăbesc să adaug. Oricum, Kranz m-a asigurat că nu era simpatizant. De-a lungul anilor, am ajuns să-l cunosc puţin, deşi este un tip greu de descifrat. Naziştii îi omorâseră membri ai familiei şi colecţia lui, spunea el, era menită să rămână mărturie.
— Evreu? întrebă Cal.
— De fapt, nu. Catolic. Naziştii i-au persecutat şi pe romano-catolici cu destulă fervoare, să ştii. Dacă îmi amintesc bine, unchiul tipului fusese preot şi pierise la Dachau. El adusese acest dosar cu fotografii pe care le obţinuse de la un fotograf care participase la această manifestaţie. Încerca să descopere identitatea unuia dintre vorbitori. Langer răsfoi dosarul şi scoase o fotografie a unui bărbat care stătea în picioare pe o ladă de lemn, cu un megafon la gură.
Tipul ăsta.
229 ➢
— Cine era?
— Nu ştiam, dar am fost de acord să fac nişte săpături. Când am aflat, în cele din urmă, numele nu însemna nimic pentru mine. Doar un alt bigot dintr-un şir foarte lung.
— De ce avea nevoie de numele tipului? întrebă Irene.
— Nu sunt sigur că am ştiut vreodată. Kranz este destul de obsedat. Colecţionează, se documentează şi stă retras. Extrem de retras. În schimbul faptului că l-am ajutat, l-am întrebat dacă puteam să fac nişte copii ale documentelor pentru arhiva departamentului. El a fost de acord, fără tragere de inimă. Inscripţia asta, Cavalerii lui Longinus, este scrisul meu. Aparent, am copiat-o după însemnarea originală a fotografului. Presupun că l-a întrebat pe tânăr ceva despre el sau despre tatuajul distinctiv şi a notat.
— Ştii cine sunt?
— Uitasem cu totul despre acest dosar. Am folosit unele dintre fotografii într-o carte pe care am scris-o mai de mult, dar sunt destul de sigur că n-am mai dat niciodată, de atunci, peste un grup numit Cavalerii lui Longinus. E clar că se referă la lance. Pare interesant, dar nu am alte informaţii despre ei.
— Crezi că ar putea Kranz să ştie ceva despre asta? întrebă Cal.
— Se poate. Greu de spus. Uite care-i treaba cu el. A devenit tot mai retras şi izolat pe măsură ce a îmbătrânit. De-a lungul anilor, am mai dat peste colecţionari, care mi-au spus despre Kranz că adunase una dintre cele mai importante arhive de suvenire şi obiecte naziste.
Am încercat să mizez pe faptul că ne cunoşteam ca să văd ce are, dar m-a tot amânat şi, într-un final, am renunţat. Din câte ştiu eu, nu are urmaşi. Când va muri, sper că pot să conving universitatea să
cumpere arhiva aflată în proprietatea lui.
— Unde locuieşte? întrebă Cal.
— Într-o suburbie a Münchenului. Nu departe de aici.
— Vreau să vorbesc cu el.
— Pot să-l sun, presupun. Nu strică să încerci, dar mă îndoiesc că
vei avea prea mult noroc. Sună-l acum, ca să putem merge la masă.
Mi-e extrem de foame.
Cei trei se aşezară în jurul telefonului lui Langer, pus pe difuzor, ascultându-l pe acesta vorbind în germană cu bărbatul care
230 ➢
răspunsese. Cal putea citi în germană, dar înţelegerea limbii vorbite lăsa mult de dorit. Putea să-şi dea seama că Langer încerca din greu să-l convingă pe Kranz să fie mai receptiv şi, în cele din urmă, reuşi să-l convingă să vorbească la telefon cu Cal.
— Richard, vorbeşti engleză, da?
— Sunt capabil să conversez în engleză, spuse el înţepat.
Cal depuse toate eforturile. Îi spuse cine era, că se afla la München cu o colegă şi făceau o documentare şi se întreba dacă puteau să-i facă o vizită ca să discute despre un grup numit Cavalerii lui Longinus. Îi spuse că găsise o fotografie a unui bărbat cu un tatuaj distinctiv în arhiva fotografică pe care el o oferise LMU.
Răspunsul veni scurt şi simplu.
— Acest lucru nu este posibil.
— Aţi auzit vreodată despre acest grup?
— Îmi pare rău, profesore, dar sunt un om ocupat. Nu pot să vă
satisfac cererea. Acum, dacă binevoiţi să mă scuzaţi…
Irene se aplecă spre difuzor şi spuse în engleză:
