— Da, spuse Schneider, nerăbdător.

— Pentru ce îţi trebuie fotografiile? întrebă el, ameţit.

Vocea lui Schneider se îngroşă de furie.

— Ascultă, spuse el. Toate astea ţi-au fost deja explicate.

Fotografiile sunt extrem de valoroase pentru noi. Au valoare propagandistică. Acestea sunt cele mai sfinte relicve ale lumii creştine şi organizaţia mea se află în posesia lor. Ne lipsea cuiul şi acum este al nostru. Vom face un anunţ extraordinar când vom publica fotografiile. Va fi o declaraţie politică de mare importanţă pentru noi.

Vei vedea şi vei înţelege, dar, până atunci, munca ta pentru noi se va fi încheiat. După ce ai făcut ultima fotografie, lasă telefonul în cameră

şi du-te la aeroport. Du-te acasă. Familia ta te va aştepta. Oamenii mei, cei care te-au supravegheat, vor aduna relicvele şi telefonul.

Vocea lui Giovanni era neclară. Se simţea somnoros.

— Tot nu înţeleg pentru ce a trebuit să mă pui pe mine să fac asta pentru tine. Dacă ai oameni aici, ei ar fi putut să facă fotografiile.

— Dar ei nu sunt faimosul preot cu stigmatele lui Hristos. Ei nu sunt Padre Gio. Oamenii te vor vedea pe tine şi asta va întări mesajul nostru. Ajunge cu astea. Este timpul să-ţi termini treaba. Telefonul din camera ta are un difuzor?

— Da.

— Atunci pune telefonul pe difuzor şi ia cuiul. Trimite-mi o fotografie cu tine cum îl ţii. Vreau să o văd. Poţi să faci asta?

— Este foarte dureros.

— Oricum, fă-o.

Schneider se asigură că preotul trecuse pe difuzor şi apoi apăsă pe butonul său de mute. Se întoarse spre Gerhardt, care se întinsese pe

 288 ➢

un scaun din apropiere.

— Ce dracu’ e în neregulă cu el? întrebă Schneider.

— E un tip ciudat, n-ai observat?

— E mai mult decât asta. Nu suna prea bine.

— În momentul ăsta, şi o maimuţă antrenată poate să termine treaba, spuse Gerhardt. Idiotul nu ştie că nu va ajunge niciodată să

facă ultima fotografie. Un selfie! Asta a fost bună, Lambret. Imediat ce cuiul atinge celelalte obiecte – BUM! gesticulă el.

— Să sperăm că un BUM foarte mare, spuse Schneider.

Schneider primi poza de la Giovanni, care ţinea cuiul în mână, Cupola Stâncii fiind vizibilă peste umărul lui. Scoase telefonul din modul mute.

— Fotografia este bună. Observ că ai sângerat, spuse Schneider.

— Da, am sângerat foarte tare.

— Ei bine, în curând vei putea să-ţi refaci sănătatea, cred. Pune cuiul înapoi în locul în care îl ţineai şi adu lancea pe masă.

În difuzor se auzi o voce slabă:

— O aduc.

Cal se certa cu directorul hotelului şi cu agenţii de securitate, în timp ce el şi Irene erau coborâţi cu liftul. Când ajunseră în hol, el încă

se certa.

— Faceţi o mare greşeală, spuse Cal. Fratele acestei femei se află

undeva în hotel şi este în pericol. Hotelul dumneavoastră este în pericol. Poate că întregul oraş este în pericol.

Unul dintre agenţi îndreptă un deget spre el:

— Domnule, faceţi ameninţări teroriste şi noi nu tolerăm asta.

Celălalt agent o întrebă pe directoare dacă dorea să cheme poliţia.

— Nu e nevoie, suspină ea. Vreau doar să plece. Le aducem lucrurile din cameră şi apoi pot să ne părăsească. Nişte linişte şi pace ar prinde bine.

Un tânăr cu capul ras şi cu kippa apăru în spatele tejghelei de la recepţie şi o salută pe cealaltă recepţioneră, în ebraică.

— Bună, Magda. Ce mai faci?

— Bine, Ori. Cum a fost în armată?

— Ca întotdeauna. Un sfârşit de săptămână plictisitor. Ce se

 289 ➢

întâmplă aici?

— Tipul ăsta şi doamna lui au făcut scandal. Sunt daţi afară.

— Ce-i deranjează?

— N-am idee.

Recepţionerul se conectă la terminalul său şi, în timp ce aştepta să

se conecteze, îşi aruncă privirea pe foaia de hârtie lipită pe spatele tejghelei. O dezlipi şi se îndreptă spre uşă.