Se auzi mai tare.

— Giovanni!

Recunoscu vocea.

— Irene? şopti el.

Difuzorul reveni la viaţă. Schneider părea alarmat.

— Ce ai spus? E cineva acolo?

Se auzi o bubuitură în uşă.

— Giovanni! Sunt eu, sunt Irene. Deschide uşa.

Schneider auzi chemările şi, fierbând, apăsă butonul mute.

— Credeam că ai omorât-o.

— Şi eu am crezut la fel, spuse Gerhardt şi ridică din umeri. Poate că ar fi trebuit să verific ştirile din München.

Schneider îi aruncă o privire urâtă şi se întoarse la telefon, urlând la preot:

— În niciun caz nu trebuie să deschizi uşa înainte să aşezi cuiul.

Înţelegi?

Cal se afla lângă Irene la uşă când directoarea şi agenţii de securitate îi ajunseră din urmă.

— Giovanni! strigă Cal. Sunt Calvin Donovan. Sunt aici împreună

cu sora ta. Te rog, spune-ne că eşti acolo, înăuntru.

Toţi auziră. Slab, dar auziră.

— Da, sunt aici, dar nu pot deschide uşa.

Agenţii de securitate erau pe punctul să-l tragă pe Cal de acolo când directoarea le spuse să se oprească. Ea mirosi şi şopti.

— Fum. Apoi se grăbi să scoată cardul ei pentru deschis uşile.

 294 ➢

Cal intră primul.

Se opri la intrare şi văzu scena printr-o perdea de fum. Giovanni avea un pantof pus şi un pantof scos. Din mâini îi curgea un şuvoi de sânge. Ţinea Cuiul Sfânt într-un prosop mototolit. Lângă fereastră se afla o masă care ardea, pe punctul de a se prăbuşi, şi pe ea se găsea Lancea Sfântă.

De undeva se auzea o voce germanică, strigând în engleză.

— Cine-i acolo? Spune-mi ce se întâmplă.

Giovanni se uită la Cal apoi se uită la telefon. Apoi o văzu pe Irene şi începu să plângă.

— Giovanni, te-am găsit, strigă ea, în italiană.

— Unde este mama? întrebă el, uluit.

Cal vorbi tot în italiană.

— Poliţia o caută. Ea, şi mătuşa, şi nepotul tău o să fie găsiţi.

Schneider nu înţelegea ce spuneau, dar păru să priceapă situaţia.

— Eu sunt singurul care ştie unde se află familia lui Giovanni. Eu sunt singurul care poate să-i salveze. Eu sunt singurul care poate să-i ucidă. Giovanni, termină-ţi treaba şi îi voi elibera imediat.

Cal făcu un pas înainte, iar Giovanni făcu un pas înapoi, spre masa care ardea.

Cal se opri şi îi vorbi cât putu de calm.

— Ce ţi-au cerut să faci?

— Trebuie să aşez cuiul astfel încât să atingă lancea şi spinul.

Cal se întoarse şi le vorbi directoarei şi celor doi agenţi de securitate, încet, în engleză.

— Nu intraţi. Este o bombă. Trebuie să evacuaţi hotelul.

— Dumnezeule, spuse directoarea, fugind împreună cu agenţii. Cal putu să o audă cum ţipa în staţia de emisie, în ebraică, în timp ce alerga pe hol.

Schneider umplu scurtul moment de tăcere.

— Este o minciună. Nu este nicio bombă. Nu crede prostiile astea, Giovanni. Termină-ţi treaba şi poţi să vorbeşti cu mama ta. Este în camera de alături.

— Pot să vorbesc cu ea acum? întrebă Giovanni.

— Nu se poate. Termină treaba.

Giovanni mai făcu încă un pas mic spre masă şi cuiul începu să

 295 ➢

strălucească. Fibrele textile ale prosopului mototolit începură să

fumege şi să ardă.

— Nu face asta, Giovanni, spuse Irene. Te rog, nu.

Schneider părea disperat.