Gerhardt îndreptă arma spre Irene.
— O voi face, spuse Cal. N-ai simţul umorului. Am înţeles.
După ce Cal se legă de scaun, Gerhardt îşi băgă arma în haină şi luă statueta Irenei cu Doamna noastră din Lourdes, care era aşezată
pe birou.
Cal îl privi cum o cercetează şi cum desprinde capacul de plastic de
241 ➢
la baza statuetei cu unghia. Se uită înăuntru, apoi o scutură puternic până când în deschizătură apăru o bucată de pânză. O agăţă şi trase afară un ghemotoc. Apoi, cu o expresie înfloritoare, demnă de un magician care face o dezvăluire, Gerhardt desfăşură bucata de cârpă
şi ceva căzu în palma lui întinsă, înmănuşată.
O ţepuşă de fier.
Un Cui Sfânt.
— Vezi? spuse Gerhardt. Nu pare cine ştie ce, dar înţeleg că este destul de important.
Era negru ca noaptea şi îi lipsea jumătate din capul aplatizat.
— Dumnezeule! spuse Irene. Giovanni l-a ascuns acolo. L-am avut cu noi tot timpul.
— Iisuse, şopti Cal.
Irene începu să plângă.
— El nu vrea să-mi spună unde e Giovanni. Sau mama, mătuşa Carla, Federico.
— Ai obţinut ce-ai vrut, îi spuse Cal bărbatului. Nu mai ai nevoie de ostatici.
— Îmi spui ce trebuie să fac? întrebă Gerhardt.
— Doar subliniez ceea ce este evident. Ia-ţi cuiul şi pleacă dracului de aici.
— Voi pleca în curând.
Gerhardt avea o geantă mică, de genul celor în care sunt aşezate uneltele. Puse relicva într-un buzunar din interiorul genţii şi scoase restul conţinutului, un amestec curios de obiecte: lumânări, suporturi de lumânări, cravate şi o sticlă mare de votcă.
Aşeză lumânările prin cameră, le aprinse şi stinse luminile.
— Să creăm o atmosferă plăcută, spuse Gerhardt.
— Ce pui la cale, prietene? întrebă Cal.
— Vreau să vă relaxaţi, spuse el şi deşurubă capacul sticlei. Vreau să beţi ceva. Apoi o să plec.
— Nu vreau să beau, spuse Irene.
— Nu, insist, spuse Gerhardt şi se apropie de ea cu sticla.
În timp ce se apropia de buzele ei, Cal încercă să se ridice, dar, legat de scaun, căzu pe o parte.
— Opreşte-te, strigă el de pe podea.
242 ➢
— Linişte, acum, îl avertiză Gerhardt. Te asigur că dacă mai strigi o dată, am să o rănesc destul de rău. Taci din gură?
— Da, şopti Cal.
— Bine.
Gerhardt apăsă sticla pe buzele strânse ale Irenei şi îi spuse să bea.
— Nu-mi place. Nu vreau să beau.
— Ai vrea să-l împuşc pe el în cap? Eu vreau, să ştii. Nu va scoate niciun zgomot, dar va face mare mizerie. Vrei să bei?
Ea dădu din cap. El îi băgă sticla câţiva centimetri în gură şi începu să toarne. Ea înghiţi şi se înecă. El se trase înapoi ca să-i lase timp să-şi revină.
— Încă, spuse el şi aduse din nou sticla aproape.
În timp ce Cal se lupta cu legăturile sale, el repetă ciclul – toarnă, înghite, stop, aşteaptă – până când Irene se înmuie şi nu mai fu în stare să zică nimic.
— Se îmbată destul de repede, spuse Gerhardt. Scapi ieftin la întâlnire, cred.
