Schneider îl bătu pe Besemer pe spate şi observă că era, cu siguranţă, dar dacă politeţea ar fi fost un criteriu esenţial pentru membri, atunci rândurile lor ar fi fost mai rare.
— Deci, unde este Gerhardt al nostru? întrebă bătrânul. Nu l-am văzut.
— E plecat, e pe câmpul de luptă, Milo, spuse Schneider, enigmatic. Totul va fi dezvăluit. A, uite-l pe Kurt. Acum putem începe.
Schneider îi adună pe toţi în jur, în timp ce stătea în picioare, cu o cupă de şampanie în mână, sub capul unui mistreţ excepţional de mare.
— Domnilor, să ridicăm paharele pentru Cavalerii lui Longinus, camarazii noştri care ne-au părăsit, trecutul nostru glorios şi viitorul nostru promiţător.
Răsună un „Prost!”14 colectiv.
— Acum, vă rog, luaţi loc. Unii dintre voi sunt atât de bătrâni încât nu vor mai rezista cinci minute în picioare. Ca un maestru al toasturilor, lăsă râsetele să se stingă înainte de a continua. Ştiu că
sunteţi toţi curioşi în legătură cu această convocare, mai degrabă
imperială, a mea. Deşi cei mai mulţi dintre voi sunteţi retraşi din 14 Noroc, în limba germană.
247 ➢
activitate, câţiva, printre care şi eu, suntem încă implicaţi în activitate şi, pentru voi, să lăsaţi totul baltă ca să veniţi până aici este un mare semn de loialitate. Vă mulţumesc. Dacă nu ar fi fost important, nu v-aş fi cerut acest lucru. Noul nostru membru, Jürgen, nu ne cunoaşte tradiţia, dar noi începem fiecare dintre întâlnirile noastre, tot mai neregulate, cu un „arată şi descrie”, după cum îl numesc profesorii la şcoală. Prin urmare…
Se îndreptă spre o cutie din argint, ornamentată, aflată pe un bufet, îi desfăcu capacul şi o ţinu ridicată astfel încât toată lumea să
poată vedea relicva neagră cu auriu.
— Cavalerii mei, vă prezint Lancea lui Longinus.
Besemer se holbă, cu gura căscată.
După o rundă de aplauze, un bătrân chicoti:
— De unde ştim că ăsta nu este un fals? Era o veche glumă de-a lor.
Schneider râse şi spuse:
— Vă asigur că asta este adevărata lance, cea pe care tu, Archie, şi tu, Theo, şi tu, Milo, aţi găsit-o, împreună cu mine, într-o friguroasă
zi arctică, în 1973. Vino aici, Jürgen. Vino mai aproape şi priveşte bine. Dar priveşte, doar, nu atinge pentru că vei fi înţepat.
Tânărul se holba în cutie.
— Când Jürgen a venit să mă vadă pentru interviu, s-a dovedit a fi un tânăr bun cunoscător al istoriei Reichului. Înţelesese că lancea găsită de americani la Nürnberg, cel mai probabil era un fals şi că
Reichul o ascunsese pe cea adevărată pentru ca viitoarele generaţii de patrioţi germani să o găsească. Tu ai spus asta, nu-i aşa?
Besemer dădu din cap.
— Deştept băiat, strigă unul dintre ei.
— Deştept, într-adevăr, spuse Schneider. Da, asta este exact ceea ce s-a întâmplat, Jürgen. Adevărata lance fusese păstrată la început la Viena. Când a fost confiscată de la austrieci şi adusă lui Himmler, acesta a comandat două replici perfecte. Una a fost găsită de americani la Nürnberg, după război şi returnată guvernului austriac.
Aceea se află acum expusă pentru turiştii graşi, cu şepci de baseball, care vizitează Trezoreria Imperială. Himmler i-a dat-o pe cea de a doua tatălui meu, care era unul dintre asistenţii lui principali. Eu o
248 ➢
păstrez ca pe o comoară personală. Aceasta, cea adevărată, a fost trimisă de Himmler la o bază secretă din Antarctica, împreună cu alte artefacte ale Reichului, când a devenit clar că urma să pierdem războiul. Unii dintre cei prezenţi şi cu mine am recuperat-o în cursul expediţiei noastre secrete din 1973, dar am suferit o grea pierdere –
dragul meu prieten Oskar, tatăl lui Gerhardt Hufnagel, a pierit.
Schneider luă cutia cu lancea de la Besemer. Pe o altă masă se afla o cutie de argint mai mică. O deschise şi pe aceea şi scoase la iveală o relicvă minusculă, un singur spin subţire.
— Şi acesta este un Spin Sfânt care, în urmă cu două mii de ani, a făcut parte din copacul de jujuba din care a fost împletită coroana de spini a lui Iisus.
Besemer ridică mâna, ca un elev politicos.
— De unde ştiţi că este chiar un spin din acea coroană?
— Ca să-ţi răspund, lasă-mă să-ţi arăt ceva. Apoi voi turna mai multă şampanie, ca să-i fac pe toţi să tacă, în timp ce-i voi relata lui Jürgen povestea unui om remarcabil, numit Otto Rahn.
Schneider îşi puse o pereche de mănuşi de piele şi duse cutia de argint mai mică deasupra celei mai mari. Când cele două cutii ajunseră la mai puţin de un metru una de alta, se întâmplă ceva care-l făcu pe Besemer să icnească, iar pe ceilalţi bărbaţi să zâmbească, cu un aer cunoscător.
Spinul şi lancea începură să strălucească.
Cecchi îşi puse înapoi ochelarii pe nas ca să cerceteze ultimele dovezi, fotografia de pe mobil cu scrisoarea estompată a lui Himmler şi desenul Irenei cu vederea de la fereastră a lui Giovanni. Când le îndepărtă, păru contrariat.
— Inseparabilitatea cuantică. Acesta nu este un concept pe care să-l fi întâlnit în aplicarea legii.
