Vechiul manuscris pe pergament se afla pe masă, alături de lance.
Schneider arătă către nota subliniată şi traduse din greacă pentru Besemer.
„Eusebiu, episcop de Cyzicus, căruia i-au apărut rănile lui Hristoscând a ţinut în mâini cuiul sfânt al împărătesei Elena.”
— Înţelegi ce înseamnă asta, Jürgen?
— Da, cred că da.
— Din cauza asta ne-am interesat atât de mult de cazul preotului italian cu stigmate, spuse Schneider. Ai auzit de el?
— A fost la ştiri, desigur, spuse Besemer. Este cel care a fost răpit săptămâna trecută.
— Şi cine crezi că l-a răpit? întrebă Schneider, cu un zâmbet larg.
251 ➢
Ochii tânărului sclipiră.
— Tu? Adică noi?
Schneider aprobă încântat şi bătrânii începură să râdă din toată
inima.
— Gerhardt al nostru a fost un tip foarte ocupat.
Milo întrerupse sărbătoarea cu o întrebare.
— Deci, spune-ne, Lambret, a ieşit ceva din asta?
Schneider îşi puse din nou mănuşile şi îşi duse mâna la buzunarul de la piept.
— Doar asta.
Besemer sări în sus şi bătrânii se străduiră să se ridice în picioare şi se adunară în jurul lui ca să vadă mai bine.
— Domnilor, vă prezint un Cui Sfânt, spuse Schneider cu voce tare.
Mai multe mâini se întinseră spre obiect.
— Cu grijă! îi avertiză Schneider. Sau veţi avea parte de o surpriză
neplăcută. Preotul a primit relicva atunci când a vizitat o mănăstire în Croaţia. Un călugăr bătrân de acolo i-a spus că necredincioşii în Hristos nu erau afectaţi, dar adevăraţii credincioşi se alegeau cu stigmatele însângerate. Trebuie să admit că am atins-o, din curiozitate, şi am avut dureri la încheietură, ceea ce este tare curios.
Râse. Poate că nu sunt chiar ateul care am pretins că sunt.
— Dă-l încoace! strigă unul dintre bătrâni. Eu nu sunt deloc îngrijorat.
— A, dar ar trebui să fii neliniştit dacă l-ai ţine în mână, spuse Schneider. Trebuie să fim foarte atenţi. În zilele lui Rahn a avut loc o explozie enormă atunci când o aşchie infimă dintr-un cui sfânt a ajuns în contact cu celelalte două relicve. Un pas greşit şi, ei bine, n-am vrea să pierdem Bavaria, nu-i aşa?
Schneider puse relicva înapoi în buzunar şi îşi scoase mănuşile.
— Aşa că vedeţi, domnilor, acesta este motivul pentru care v-am convocat aici. În sfârşit, suntem în postura să lansăm o misiune la care am putut doar să visăm în toţi aceşti ani lungi. Dacă este încununată de succes, noi toţi am putea să trăim ca să vedem zorii celui de al Patrulea Reich, renaşterea unei adevărate patrii pentru care mamele, taţii şi camarazii noştri şi-au dat viaţa. Şi, domnilor, am
252 ➢
folosit cuvântul să trăim. Nu suntem nebuni care îşi pun veste sinucigaşe. Suntem oameni civilizaţi. Suntem oameni care gândesc.
Altcineva va muri pentru ca noi să trăim experienţa unui viitor glorios.
Priveliştea de la fereastra lui Giovanni dispărea pe măsură ce se lăsa noaptea. Nu se mai vedeau decât luminile îndepărtate ale satului de pe deal. La etajul de jos fusese linişte toată ziua, dar, acum, auzea certuri prin uşă. Una dintre voci era a diavolului blond care, din fericire, fusese plecat pentru câteva zile.
Vocile deveniră mai puternice şi uşa fu descuiată. Când Martin şi Gerhardt intrară, Gerhardt arătă spre fereastra deschisă şi îl muştrului aspru pe Martin, în germană.
— La ce dracu’ te gândeai? Îl aduci sus, apoi îi deschizi nenorocita aia de fereastră.
— E distanţă mare până jos, protestă Martin. N-are cum să scape.
— Dar putea să se omoare, idiotule. Ştii ce s-ar fi întâmplat dacă se omora?
— Ce?
— Mai întâi tu ai fi fost mort.
— Cum?
