Cal îl urmă, furios.

— N-ai să-i faci rău din nou, ticălosule! strigă el.

Schneider căută frenetic în birou, apoi în noptiera din stânga, apoi în noptiera din dreapta. I se spusese că se află aici, în caz că ar avea nevoie de el vreodată. Acolo găsi un mic revolver, cu magazia plină.

Cal se repezi cu umărul în uşa dormitorului.

Schneider alergă în baie, încuie şi uşa aceea şi se întoarse cu faţa spre oglinda de deasupra chiuvetei.

Era din nou un băieţel.

Era tatăl lui.

Era el însuşi.

Se holbă la imaginea lui. „Nu privi în altă parte!”, strigă el, în timp ce pistolul apăsat pe tâmpla lui se descărcă, împrăştiindu-i creierii pe tapetul frumos.

 311 ➢

TREIZECI ŞI CINCI

— Nu, insist, îi spuse Cal Irenei, la telefon. Sunt bine. Mă

externează în după-amiaza asta. Tu trebuie să stai cu mama ta. Îmi amân zborul. O să vin după tine la Francavilla. Tu trebuie doar să-mi promiţi ceva.

— Da?

— Că nu o să râzi de faţa mea. Seamănă remarcabil de bine cu o vânătă.

Se afla într-o clinică privată din Roma, sub îngrijirea medicului personal al papei, dar nu avusese nevoie de prea mult tratament. Era plin de vânătăi şi contuzii, dar nu avea niciun os rupt, în afară de câte o fractură subţire la două dintre coaste. Dar era sătul de spitale şi dorea să plece. Fusese pacient de trei ori în vara asta, adică de trei ori mai mult decât în ultimii treizeci de ani, în total.

Medicul lui trecu pe acolo înainte de prânz şi îi făcu o examinare sumară finală, înainte de a-l declara apt să călătorească, dar purtând un corset pentru coaste.

— Nu-l cunoaşteţi pe Umberto Tellini, nu-i aşa? îl întrebă Cal pe doctor.

— Cum să nu. Toată lumea îl ştie pe Tellini.

— Ştiţi cumva dacă este de serviciu astăzi? Aş vrea să-i spun la revedere.

— De fapt, sunt convins că nu este la clinică. Mă ocup personal de pacienţii lui. Şi-a luat o zi liberă.

— Când îl vedeţi, spuneţi-i că-mi pare rău că l-am ratat.

— E frumos din partea dumneavoastră că aţi venit să mă vizitaţi, spuse Giovanni.

Se afla în grădina casei parohiale din Monte Sulla, bucurându-se de soare şi de liniştea după-amiezii ca să se gândească, să mediteze şi, mai ales, să se roage.

— Ce fel de doctor aş fi dacă nu m-aş întoarce să-mi verific cel mai stimat pacient? spuse Tellini, care ţinea în mână o mică trusă

 312 ➢

medicală.

— Nu ştiam că am fost pacientul dumneavoastră, spuse Giovanni ridicând privirea de pe banca pe care stătea. Se surprinse pe sine. Îmi pare rău. Am fost necioplit.

— Nu trebuie să-ţi ceri scuze. Vaticanul este îngrijorat de sănătatea ta. Eu îi voi comunica personal papei când mă întorc la Roma.

— Mă simt mai puternic. Sângerarea s-a oprit, ştiţi.

— S-a oprit?

— De când cuiul a fost…

Telllini făcu câţiva paşi înainte şi se aplecă peste preot.

— A fost ce?

— Pierdut.

— Pierdut unde?

— Nu v-aş putea spune. Va trebui să vorbiţi cu profesorul Donovan despre asta.

— Dar sunt aici şi vorbesc cu tine.

Lui Giovanni nu-i plăcu tonul din vocea lui Tellini.

— După cum spuneam, domnule doctor, vă mulţumesc pentru că

aţi venit să mă vizitaţi. Vă rog să-i transmiteţi papei că sunt bine. Mi-e teamă că va trebui să mă întorc la rugăciunile mele, acum.

Faţa lui Tellini se transformă din amabilă în ameninţătoare.

— Unde este? întrebă el.

Giovanni se ridică.

— Ar trebui să plecaţi.

— Spune-mi.

— Va trebui să strig după ajutor dacă nu plecaţi.

În mâna lui Tellini apăru un cuţit.