— Pentru ultima dată, vrei să-mi spui unde găsim cuiul?

— Noi? întrebă Giovanni.

— Treaba asta este mult prea importantă pentru un singur om. Am pierdut compatrioţi. Ucişi în propria mea casă. Nu contează.

Îndurăm. Şi trebuie să-l avem.

Giovanni oftă din greu.

— Cred că oamenii ca dumneavoastră n-ar trebui să fie niciodată

în posesia lui. Şi nu-l veţi avea. Trebuie să mă credeţi. Cuiul nu va fi

 313 ➢

găsit niciodată. Nu este decât o aşchie de fier pe fundul unui ocean vast şi adânc.

Doctorul lăsă să-i scape un suspin înfiorător şi ridică mâna.

— Atunci, asta este, spuse el şi înfipse cuţitul rapid şi adânc în pieptul preotului.

Cal ştiu că urma să facă un ocol, cu mult înainte de a vedea semnul către Monte Sulla. Se afla în Abruzzo, pe drum spre Francavilla să o vadă pe Irene, când îl cuprinse un sentiment copleşitor de serenitate şi, odată cu el, nevoia puternică de a-şi lua la revedere de la Giovanni.

În Francavilla, Irene tocmai cumpărase mâncare pentru mama sa când, şi ea, fu lovită de un sentiment de uluitoare împăcare care o făcu să se simtă uşoară şi aeriană.

Ajungând în oraşul medieval, Cal parcă maşina închiriată în piaţa bisericii Santa Croce. Ultima dată când fusese aici, Padre Gio celebrase slujba şi fusese o nebunie. Nu avea nicio îndoială că

duminică va fi iar haos, fiind prima duminică de când preotul lor revenise la biserică. Dar astăzi, totul era liniştit.

Bătu la uşa casei parohiale a lui Giovanni şi fu întâmpinat de ambele călugăriţe, maica Vera şi maica Theresa. Aveau şorţurile pline de faină şi amândouă păreau fericite.

— Profesore Donovan, spuse maica Vera. Nu cred că vă aşteptam, dar trebuie să rămâneţi la cină. Padre Gio va fi atât de încântat să vă

vadă. El ne-a spus cum i-aţi salvat pe el şi familia lui.

— Sper că nu-l deranjez.

— O, nu, spuse maica Theresa. Este în grădină, se roagă. Tocmai laţi ratat pe doctor cu aproape o oră. El spunea că nu poate să rămână

la cină.

— Ce doctor?

— Doctorul Tellini. A venit să vadă ce mai face Padre Gio.

Cal traversă sufrageria, spre grădina din spate.

La început nu văzu nimic, apoi ochii îi căzură pe o bancă de piatră

şi o formă întunecată, pe pământ, în spatele ei.

— Iisuse!

Se îndreptă încet spre bancă, încercând să amâne inevitabilul pentru câteva clipe.

 314 ➢

Giovanni, îmbrăcat în haina clericală neagră, era întins pe iarba verde, cu trupul aşezat în formă de cruce. Patru ţepuşe strălucitoare din oţel îi fixau încheieturile şi gleznele de peluză. Un cuţit, cu mânerul ud de sânge, era înfipt în partea dreaptă a pieptului.

Dar Cal nu se uită la bucăţile de metal care îi străpungeau corpul.

Dorea să-i vadă faţa cu ochii deschişi, aparent privind cerul, îngheţată într-o expresie de bucurie pură, nealterată.

La gurile râului Tibru, la Ostia, unde marele râu se varsă în Marea Tireniană, doi băieţi erau la pescuit. Apele erau murdare, maronii, un torent învolburat, şi cei doi băieţi erau frustraţi că găleţile lor erau tot goale.

În Berlin, în Postdamer Platz, poliţia federală germană deschidea seiful din biroul lui Lambret Schneider şi descoperea un carneţel mic, legat în piele, care conţinea toate detaliile despre toţi bărbaţii care îşi spuneau Cavalerii lui Longinus.

La capela de la Domus Sanctae Marthae, papa Celestin ţinea slujba de dimineaţă împreună cu personalul casei, ştergându-şi lacrimi amare în timp ce dedică predica memoriei lui Padre Gio, un preot tânăr, care fusese atins de Dumnezeu şi luat prea devreme.

Pe Viale Nettuno, în Francavilla, cu portbagajul maşinii sale închiriate deschis, Cal o ţinea în braţe pe Irene lăsând-o să plângă pe umărul lui. În clipa aceea ştiu că nu se vor mai vedea niciodată

deoarece Cal îi va aminti mereu de clipele cele mai triste din viaţa ei.

— Aş putea să mai rămân câteva zile.

Ea scutură din cap şi îşi feri privirea. O lacrimă îi aluneca încet pe obraz.

— Doi oameni care au trecut prin atât de multe împreună nu vor fi niciodată despărţiţi, spuse el.

— Inseparabilitatea cuantică? spuse ea.

— Da, inseparabilitatea cuantică.

Şi, pe malul râului, unul din băieţi se întoarse către celălalt şi spuse:

— Mai încercăm o dată. Mi-e foame.

— Nu, de trei ori.

 315 ➢