Să tragă de cravate se dovedi inutil. Se uită la tăblia patului.
Cravatele erau legate de nişte scânduri solide din tăblie.
Strânse pumnul şi lovi o scândură aflată deasupra capului.
Durerea îl cuprinse instantaneu, dar lovi din nou lemnul.
Mai tare, la dracu’! Mai tare!
Simţi cum îi curge sângele pe palmă.
Flăcările se răspândeau rapid şi se făcea tot mai cald. Nu venea nimeni.
Lovi mai tare, încă odată. De două ori. De trei ori.
Se auzi un zgomot de obiect spart. Nu ştia dacă erau articulaţiile lui sau scândura. Smuci tare de cravata de mătase şi mâna i se eliberă.
Însă trăsese atât de tare de celelalte cravate încât nodurile se strânseseră şi nu le putea desface. Cuprins de panică, văzu sticla de votcă, o apucă de gât şi o lovi puternic de noptieră. Acum avea cuţitul care îi trebuia.
Se ridică în picioare, o luă pe Irene în braţe şi ieşi pe hol, unde începu să strige cât îl ţineau plămânii: „Foc!”
245 ➢
DOUĂZECI ŞI ŞASE
Locotenent-colonelul Cecchi intră în biroul lui, aflat lângă Piazza del Popolo din Roma, scuzându-se că-i lăsase să aştepte.
Era seara zilei de după incendiul de la hotel. Plămânii le erau iritaţi de la fum, iar mâna lui Cal era bandajată serios. Amândoi fuseseră
trataţi şi externaţi din spitalul din München şi îşi petrecuseră cea mai mare parte a zilei răspunzând întrebărilor poliţiei. Erau obosiţi, erau supăraţi, dar, mai ales, erau furioşi.
— A trebuit să vorbesc cu autorităţile din München, explică
Cecchi. Tocmai m-au sunat. Sunt convins că înţelegeţi asta.
— Au confirmat ce v-am spus noi? întrebă Cal.
— Da, fiecare detaliu. Din păcate, personalul hotelului nu poate să
înţeleagă cum a putut cineva care nu era oaspete să pătrundă în incintă. Poate că a intrat prin zona de servicii. Poate că a mituit pe cineva. Camerele de securitate au identificat un bărbat care se potriveşte descrierii voastre, dar avea faţa acoperită. În cameră erau multe amprente diferite, dar, după cum aţi spus, purta mănuşi. În mod clar, dacă nu v-aţi fi trezit la timp, profesore, morţile voastre ar fi fost puse pe seama jocurilor sexuale şi a băuturii.
— Tipul nu şi-a dat seama cu cine are de-a face, spuse Cal.
— Şi ce ar fi asta? întrebă Cecchi.
— Un tip care poate să bea o sticlă întreagă de votcă fără să zacă în comă toată noaptea.
Cecchi miji ochii spre el, dar Irene râse uşor.
— Se pare că prinţul meu călare pe cal alb este un beţiv notoriu.
— Trebuie să vă spun, zise Cecchi, că acest incident nefericit în care aţi fost implicaţi m-a făcut să devin interesat de dovezile voastre.
Sunt gata să vă ascult.
Bărbaţii se adunaseră pentru a bea ceva în marea sală cu lambriuri de la cabana de vânătoare a lui Lambret Schneider. Stăteau pe canapele şi beau şampanie printre animale împăiate, picturi în ulei şi o întreagă pădure de pini sculptaţi. Fuseseră convocaţi din scurt la
246 ➢
cabana de la marginea pădurii naţionale bavareze şi aşteptau cu nerăbdare explicaţia, deşi niciunul dintre ei nu avusese curaj să-l preseze pe Schneider înainte ca el să fie pregătit.
Doar câţiva dintre cei unsprezece bărbaţi prezenţi îl întâlniseră pe tipul cel nou, Jürgen Besemer, aşa că Schneider îl luă să li-l prezinte.
Un bătrân cu obrajii scofâlciţi, îmbrăcat în negru, cu o vestă cu blazon şi eşarfă îi întinse mâna sau, mai degrabă, o lăsă în jos, întrucât el era înalt şi Besemer era destul de mic.
— Ţi-am văzut dosarul, tinere. Foarte impresionant.
— Vă mulţumesc, domnule.
— Prima întâlnire, deci.
— Da, domnule. Sunt foarte fericit să fac parte din grupul dumneavoastră.
— E politicos, Lambret, trebuie să recunosc.
