— Mi s-a spus că dacă este ţinută cu mâinile goale, poate să

provoace un anumit disconfort.

Patriarhul ignoră avertismentul şi, după ce îşi puse ochelarii, se întinse peste birou. El o apucă cu ambele mâini şi o examină şi pe o parte şi pe cealaltă.

Dintr-odată, suspină de durere, dar pe faţă îi apăru o expresie de

 298 ➢

plăcere.

Cal decise să nu spună nimic, ci să să privească în tăcere.

Patriarhul aşeză cu blândeţe lancea la loc pe birou şi îşi duse mâna stângă în partea dreaptă a pieptului. Era greu de observat punctul umed pe roba lui neagră. El îşi privi, ezitant, vârful degetului mijlociu, apoi îl ridică spre Cal, ca să poată vedea. Era înroşit de sânge.

— Dumnezeule! exclamă patriarhul. Asta chiar este Lancea Sfântă!

Când Cal reveni la hotelul Seven Arches, Giovanni îşi termina ultimul dintre interogatoriile pe care i le lua poliţia, iar ambasadorul italian tocmai pleca spre biroul lui de la Tel Aviv.

Înarmaţi cu stingătoare, agenţii de securitate ai hotelului reuşiseră

să stingă incendiul din camera lui Giovanni. Directoarea hotelului chemase poliţia, dar, înainte de sosirea lor, Cal şi Irene se pregătiseră

pentru anchetele care ştiau că vor urma. Giovanni şi familia lui fuseseră victimele unui complot, asta era evident. Dar să explice pentru ce fuseseră luaţi ostatici avea să fie o treabă delicată.

Se hotărâseră repede să nu înmâneze relicvele poliţiei. Spinul ieşise din discuţie. Era atât de ars din cauza căldurii, încât se dezintegrase, se transformase în praf când Giovanni încercase să-l salveze de pe masa carbonizată. Dar lancea şi cuiul, puse alături, erau potenţial periculoase şi ei nu aveau nicio dorinţă să le spună

autorităţilor adevărul. Era ca şi cum ar fi dat drumul duhului din sticlă. Dacă se găsea un alt Spin Sfânt? Existau mai multe grupuri extremiste în lume care ar fi putut încerca să termine ceea ce începuseră Cavalerii lui Longinus.

Cal propusese o alternativă pentru soarta relicvelor şi Irene şi Giovanni fuseseră de acord. La sosirea autorităţilor, Irene ascunsese lancea şi cuiul, învelite în prosoape de baie, în camera ei.

Cal insistase să fie prezent la discuţia iniţială a lui Giovanni cu poliţia, susţinând că tânărul preot nu era capabil să îndure interogatoriul singur. El sângera şi se afla în şoc – asta era clar – şi, în timp ce medicii îi bandajau încheieturile şi îi dădeau oxigen, Cal răspunsese primului val de întrebări, învârtind povestea şi oferindu-i lui Giovanni un ghid pentru declaraţiile următoare.

 299 ➢

Cal se prezentase drept consultant al Vaticanului, angajat să

cerceteze stigmatele preotului. Devenise prieten de familie şi se oferise voluntar să-l caute pe Giovanni atunci când acesta fusese răpit. Le spusese inspectorilor de poliţie că un grup neonazist era responsabil pentru astea, răpindu-i familia pentru a-l sili astfel să

acţioneze ca agent al lor. Cal le spusese că încercau să-l oblige pe respectatul preot stigmatizat să detoneze o vestă cu explozibili într-un loc sfânt din Ierusalim, ca o acţiune foarte vizibilă de provocare şi teroare, îndreptată împotriva Israelului. Când Cal observase focul din cameră, el avertizase personalul hotelului despre o bombă, fără să ştie dacă vesta fusese sau nu livrată. Un bărbat, aflat la telefon, dădea ordine. După ce personalul hotelului plecase să evacueze clădirea, Cal povestise că îl auzise pe bărbat spunându-i lui Giovanni să meargă pe Via Dolorosa, unde cineva îi va da vesta şi instrucţiuni unde să o detoneze. După ce şi-ar fi îndeplinit misiunea sinucigaşă, familia lui urma să fie eliberată.

De ce fusese un incendiu în cameră? Cal scormoni cu furie după o explicaţie şi spuse că Giovanni încercase să atragă atenţia, în tăcere, ca să primească ajutor. Şi din patul lui, Giovanni, care ascultase cu atenţie invenţiile lui Cal, îşi scosese masca de oxigen şi spusese că da, asta se întâmplase.

După întâlnirea cu patriarhul, Cal îl găsi pe Giovanni în noua lui cameră, la un alt etaj al hotelului. Irene stătea alături de el.

— Cum a mers? întrebă ea.

— Misiune îndeplinită. Lancea are un nou cămin. Vreo problemă

cu poliţia?

— Au pus aceleaşi întrebări de multe ori, spuse Giovanni, slăbit.

Le-am dat răspunsurile pe care le-ai dat şi tu. Ambasadorul italian a fost foarte drăguţ şi de mare ajutor. Mi-a adus un paşaport temporar cu numele meu adevărat. A reuşit să ne facă legătura cu mama, la spitalul din Roma unde a fost dusă, împreună cu Carla şi Federico.

Sunt cam zdruncinaţi, dar în regulă. Au fost martori la o baie de sânge, din păcate. Doi poliţişti au fost împuşcaţi, unul a murit.

Amândoi bărbaţii care îi reţinuseră au fost împuşcaţi mortal de poliţie.

 300 ➢

— Locotenent-colonelul Cecchi a fost un erou, spuse Irene.

— O să-i trimit tipului o ladă de vin bun, spuse Cal.

— Au vrut să-l ducă pe Giovanni la spital, dar el n-a vrut să

meargă, spuse Irene. Sunt supărată pe el. Spuneau că are nevoie de o transfuzie.

— O să merg la spital după ce o văd pe mama, spuse el. Nu vreau decât să merg acasă.

— Mă duc să vorbesc cu directoarea, să mă ocup de nota de plată

şi să fac rezervare la un zbor spre Roma, spuse Cal. Dar mai avem încă ceva de rezolvat înainte de a ne urca în avion.

Nisipul se simţea fierbinte sub picioarele lor goale, dar valurile dansau în lumina serii şi apa era ispititoare. Cei trei se îndreptaseră

direct spre ţărm, pe plajă. Oamenii care făceau plajă n-ar fi putut ajunge decât la o singură concluzie, văzându-i cum se îndreptau dinspre promenadă, spre mare. Bărbatul înalt, bine clădit, purta un şort de baie şi ducea o cutie metalică, mică, în mâna bandajată.

Femeia brunetă purta un tricou şi pantaloni scurţi şi mergea între cei doi. Tânărul mai scund, rotunjor, era cel mai puţin pregătit pentru plajă, cu pantaloni de bumbac, o cămaşă cu mâneci lungi cu nasturi de sus până jos şi o şapcă de baseball. Mâna lui dreaptă era bandajată

şi mergea nesigur, ajutat de femeie. Impresia inevitabilă era aceea că

erau un fel de familie, sau poate prieteni, angajaţi în misiunea sumbră

de a împrăştia în mare cenuşa cuiva drag.

Cu apa care le scălda gleznele, ei se opriră şi contemplară apusul.

În spatele lor era oraşul Tel Aviv, modern şi vibrant. De pe promenadă, muzica de la câteva zeci de baruri se revărsa spre apă.

— Pare un păcat, spuse Irene. Ceva atât de preţios.