— Doamnă, vă sun de la recepţie. Îmi pare rău că vă deranjez atât de târziu, dar avem o scurgere la instalaţia sanitară din camera de deasupra dumneavoastră şi trebuie să facem o inspecţie de urgenţă.
Putem să trimitem un tehnician?
— În camera mea?
— Da.
Vocea ei tremura.
— Cât va dura?
— Nu prea mult. Vă asigur. Este suficientă o inspecţie rapidă.
Cal visa şi, în visul lui, studentul său, Joe Murphy, îi spunea, cu accentul său irlandez, să răspundă dracului la telefon. El rămase surprins când se trezi cu receptorul în mână şi o auzi pe Irene.
— Cal, sunt Irene. Poţi să vii până la mine în cameră?
El aruncă o privire la ceasul de la receptorul TV.
— Eşti bine?
— Da, sunt bine, dar trebuie să vorbesc cu tine.
— Nu pari OK. S-a întâmplat ceva?
— Nu, dar cred că trebuie să discutăm.
— Cobor imediat, spuse el dându-se jos din pat.
Îşi trase nişte haine pe el şi pe drum spre ascensor îşi băgă
picioarele goale în pantofi. Uşa camerei ei era întredeschisă, de parcă
l-ar fi invitat să intre direct. Totuşi, el bătu.
— Irene?
Când nu primi niciun răspuns, împinse încet uşa şi făcu câţiva paşi înăuntru.
— Irene? Eşti în regulă?
Gerhardt îi apăru în faţă, aţintindu-l cu un pistol. Îşi duse un deget la buze. Sâsâitul care se auzi semănă cu şuieratul aburului.
240 ➢
— Închide uşa, spuse el. În linişte.
Cal fusese puţin beat. Vederea unei namile de om cu un pistol îl trezi rapid. O strigă din nou pe Irene.
Vocea i se auzi înăbuşită:
— Sunt aici.
Gerhardt îi făcu semn lui Cal să avanseze şi, în timp ce făcea asta, germanul intră cu spatele în cameră.
Irene era aşezată pe pat, îmbrăcată în cămaşa de noapte, cu coliere de plastic legate la glezne şi la încheieturile mâinilor.
— Cine sunteţi? Ce vreţi? întrebă Cal, furios.
— Profesore Donovan, spuse Gerhardt, gesticulând cu amortizorul înşurubat pe ţeava armei sale. Stai jos, chiar acolo.
— Mă cunoşti? întrebă el.
— Ştim cine eşti.
Cal o privi pe Irene, transmiţându-i să se uite la el, să-şi păstreze curajul. Se aşeză pe scaunul de la birou, care fusese tras pentru el, puţin aplecat înainte, gata să sară la individ, dacă s-ar fi ivit ocazia.
— Ce înseamnă „noi”? întrebă Cal, fără să-l privească. Gerhardt nu-i răspunse, aşa că o făcu Cal în locul lui. Presupun că vă spuneţi Cavalerii lui Longinus, corect?
Cal întoarse capul să-i vadă expresia feţei. Nu era o reacţie prea evidentă, dar i se păru că observă o sclipire de amuzament.
— Ai unul dintre tatuajele alea? Cel cu lancea şi rahatul SS?
Gerhardt băgă mâna în buzunar şi îi aruncă lui Cal în poală nişte coliere lungi, de plastic.
— Mai întâi gleznele, de picioarele scaunului. Strâns. Apoi încheieturile, de mânerele scaunului. La început lejere. Apoi o strângi pe una cu cealaltă mână şi pe cealaltă o strângi cu dinţii.
— Vrei să repeţi, te rog? Nu sunt decât un amărât de profesor de la Harvard.
