— Şi nepotul tău este aici. Mi s-a spus că este un băiat de treabă.

Federico îl cheamă, cred. Are un gât lung şi alb. Omul meu are un cuţit ascuţit la gâtul lui. El va fi mielul de sacrificiu dacă nu termini treaba imediat.

— Irene… spuse Giovanni, automat, şi mai făcu un pas spre masă, cu braţul întins.

Cuiul era portocaliu şi prosopul fumega.

Se auzi telefonul Irenei. Îl scoase instinctiv din geantă, dar nici măcar nu se uită la el, darămite să răspundă.

— Taie gâtul băiatului în zece secunde! strigă Schneider. Băiatul mai are zece secunde de trăit, Giovanni!

Mâna preotului era deasupra mesei, la numai câţiva centimetri de lance şi spin. Cârpa luase foc, de acum şi durerea îl făcu pe Giovanni să lăcrimeze.

În mâna fetei, telefonul încă suna.

Cal strigă la ea:

— Cine este, Irene? Poate este Cecchi.

Ea se uită la număr.

— Dumnezeule, da! spuse ea scăpând telefonul din mână.

Cal se aruncă după el şi răspunse la ultimul apel.

— Sunt Donovan, spuse el.

— I-am găsit, se auzi Cecchi. Sunt în siguranţă.

 296 ➢

TREIZECI ŞI DOI

— Profesore Donovan, cum pot să vă fiu de folos?

Episcopul cu barbă lungă, patriarhul Ierusalimului, era îmbrăcat într-o robă lungă, neagră, decorată cu podoabele funcţiei sale. Părea foarte liniştit şi stăpân pe sine, în biroul său călduros şi umed din cartierul armenesc al oraşului.

— Preafericirea Voastră, spuse Cal, trebuie să vă mulţumesc pentru că mi-aţi acordat o audienţă într-un timp atât de scurt.

— Îţi cunosc lucrările, profesore, spuse el, cu un accent grecesc puternic. Este posibil chiar să am unele dintre cărţile tale în biblioteca mea.

Cal îi mulţumi scurt. Nu aveai cum să te întinzi la vorbă cu un prelat atât de laconic cum era Nectarius al II-lea, aşa că trecu direct la subiect.

— Motivul pentru care mă aflu astăzi, aici, este pentru că vreau să

donez ceva Bisericii dumneavoastră, în special Bisericii Sfântului Mormânt, pe care o administraţi împreună cu ceilalţi custozi.

— O donaţie financiară?

— Nu, un obiect, Preafericirea Voastră. O relicvă, ca să fiu mai exact.

Prelatul ridică o sprânceană stufoasă şi gri.

— Ce fel de relicvă?

— Obiectiv, o pot caracteriza ca fiind una importantă, poate una dintre cele mai semnificative relicve ale creştinătăţii. Este o relicvă cu provenienţă clară, direct de la Hristos.

— Vorbeşti despre o relicvă sfântă?

— Da, despre asta vorbesc.

— Ai o fotografie a acestei relicve?

— Nu, dar o puteţi vedea cu propriii ochi.

Patriarhul, un om cu totul neobişnuit cu jocurile, se bucura, cu siguranţă, de acesta. Îl privi pe Cal cum îşi puse o pereche de mănuşi şi băgă mâna în geantă de unde scoase lancea.

— Lancea Sfântă, spuse prelatul. Suliţa Destinului. Am văzut-o cu

 297 ➢

ochii mei când am vizitat Viena. Aceasta este, cu siguranţă, o copie.

Cal o aşeză pe birou. Patriarhul nu-şi putea lua ochii de la ea.

— Cea de la Viena este un fals, comandat de Heinrich Himmler.

Naziştii au păstrat-o pe cea adevărată într-o ascunzătoare.

— Ce ascunzătoare?

— Asta nu ştiu. Se hotărâse deja să nu povestească despre potenţiala putere distructivă a relicvei şi despre planurile catastrofale ale Cavalerilor lui Longinus. Nu era nevoie de asta. Dar am descoperit-o de curând, spuse Cal. Un grup neonazist încerca să o folosească în scopuri de propagandă. Am fost implicat în efortul de a-i opri şi, sunt fericit să spun, am avut succes.

— Nu înţeleg. Relicva a fost furată?

— Naziştii au furat-o din Austria. Austriecii o furaseră de la germani în secolul al optsprezecelea. De când a fost folosită pe Muntele Patimilor, a tot fost furată. N-am avut încă timp, dar voi pregăti pentru dumneavoastră un document scris în care voi detalia tot ce ştiu despre provenienţa ei şi despre cum am ajuns în posesia ei.

Preafericirea Voastră, sunt convins că asta va naşte controverse. Dacă

sunteţi de acord să acceptaţi relicva, sunt convins că vor exista proteste zgomotoase din partea guvernului austriac, referitoare la autenticitatea ei, urmate, poate, de solicitări pentru returnarea ei, dacă vor ajunge să accepte adevărul. Dumneavoastră veţi înainta alte pretenţii. Va fi un proces foarte murdar, dar, dacă mă întrebaţi pe mine, unul care merită. Aceasta este o comoară imensă a creştinătăţii şi colegii mei şi cu mine credem că locul ei este în locul tradiţional al crucificării lui Iisus şi acolo unde se află mormântul Său, în Biserica Sfântului Mormânt.

— Pot să o examinez? întrebă patriarhul.

— Desigur. Dar ar trebui să folosiţi mănuşi.

— De ce?