— Hei, unde te duci? întrebă Magda.

El o ignoră şi se apropie de directoare.

— Ce este? spuse ea. Nu vezi că sunt ocupată, Ori?

Cal tăcu brusc când văzu că recepţionerul ţine în mână fotografia lor. Irene o văzu şi ea.

— L-ai văzut pe fratele meu, Giovanni Berardino? întrebă ea.

— Eu l-am cazat, spuse recepţionerul. Dar nu cu acest nume. Este Hugo Egger.

— Ce cameră? În ce cameră se află? strigă Cal.

Tânărul se gândi o clipă apoi spuse.

— În camera 208, dacă nu a plecat deja. Pot să mă uit în computer.

Dar Cal şi Irene nu intenţionau să aştepte. Se repeziră spre scări, cu agenţii de securitate strigând în urma lor să se oprească.

Gianni Crestani ieşi din magazin ducând patru cutii de pizza. Doi dintre ofiţerii ROS ai lui Cecchi se aflau pe stradă. Unul fuma, celălalt citea, nepăsător, un ziar.

— Staţi pe loc, spuse Cecchi în cască. Nu-l îngrămădiţi.

Crestani merse pe trotuar şi, curând, dispăru din raza de acţiune a camerelor din maşină.

Cecchi părea încordat.

— Să nu-l pierdeţi.

— Suntem pe urmele lui, şefu’. Stai liniştit.

— Aţi înnebunit, îi spuse Cecchi tehnicianului din maşină. Să stau liniştit este ultimul lucru pe care am să-l fac.

Cecchi părea că nu se mai poate stăpâni. Ieşi din maşină şi îşi anunţă oamenii din stradă că venea în urma lor.

Unul dintre ei vorbi în microfonul din butonieră.

— Să mobilizăm echipa pentru eliberarea ostaticilor, şefule?

 290 ➢

— Te simţi puţin nesigur? răspunse Cecchi, de la vreo cincizeci de paşi distanţă.

— Când a fost ultima oară când aţi tras cu arma? întrebă omul.

— Acum două luni, în poligon. Dar le-am grupat foarte drăguţ. Cei trei ofiţeri ROS continuară să meargă până când cel care se afla cel mai aproape de ţintă îi avertiză pe ceilalţi că individul lăsase jos cutiile de pizza ca să deschidă uşa unei clădiri de apartamente cu cinci etaje, aflată deasupra unui magazin auto.

— Intră acolo, îi ordonă Cecchi. Nu-l pierde, dar nu te lăsa descoperit. Venim şi noi.

Ofiţerul îl văzu pe Crestani dispărând în clădire. El îi avertiză pe ceilalţi şi numără în tăcere până la zece, înainte de a se strecura înăuntru, cât de silenţios putu. Holul era gol, dar auzi paşi în dreapta sa, care urcau pe scară. Comunică poziţia în microfon, îşi scoase arma din toc şi trase de închizător pentru a introduce un glonţ pe ţeavă, ţinând strâns închizătorul, când acesta reveni, ca să evite un zgomot puternic.

Urcă scările în vârful picioarelor, străduindu-se să asculte paşii lui Crestani. Urcă încă un etaj, înainte de a auzi o uşă cum se deschide şi se închide.

— Etajul al treilea, le şopti celorlalţi. Care e poziţia voastră?

— Sunt în clădire, spuse colegul său. Şeful e chiar în spatele meu.

Ce apartament?

— Aşteaptă.

Ofiţerul urcă treptele de la ultimul etaj câte două odată şi deschise încet uşa de la palierul etajului al treilea. Aruncând o privire pe hol, îl văzu pe Crestani intrând într-unul dintre apartamente. Se trase înapoi pe casa scărilor.

— A treia uşă pe dreapta. Etajul trei.

— Aşteaptă-ne, spuse Cecchi. Aproape am ajuns.

Nu aşteptă prea mult. Cecchi îi puse mâna pe umăr şi îl întrebă, în şoaptă, dacă era pregătit.

— Gata, şefule.

— Atunci să mergem.

Se furişară până la uşă şi o cercetară, înainte să se tragă înapoi.

— Crezi că poţi să o dărâmi? întrebă Cecchi.

 291 ➢

— E făcută din lemn, eu sunt făcut din oţel, şopti ofiţerul.

Cecchi îşi scoase pistolul Beretta şi îi deblocă siguranţa.

Inspiră adânc şi spuse:

— Când sunteţi pregătiţi, daţi-i drumul.

Ofiţerul se dădu în spate şi lovi cu bocancul în marginea uşii. Uşa rezistă.

— Încă o dată, strigă Cecchi. Ofiţerul mai lovi o dată. De data asta, săriră aşchii de lemn şi uşa se deschise.

— Poliţia! Ieşiţi afară cu mâinile ridicate!

Cei doi ofiţeri din faţă îi blocau vederea lui Cecchi, dar putea auzi ţipetele.

Un bărbat: „Gianni, poliţia!”