— Vă rog, Herr Langer, sunt Irene Berardino. Înţeleg că sunteţi catolic.
— Ce are asta de-a face?
— Aţi auzit de preotul italian cu stigmate, cel căruia i se spune Padre Gio?
— Cel care a dispărut. Da.
— Este fratele meu. Noi credem că se află în mare pericol. Iar dacă
există cea mai mică şansă ca întâlnirea cu dumneavoastră să ne ajute să-l salvăm, v-aş fi etern recunoscătoare.
La telefon se lăsă tăcerea, până când Kranz spuse:
— În cazul ăsta, trebuie să veniţi imediat.
Vila lui Kranz se afla în Alt-Bogenhausen, în zona de nord-est a Münchenului. Nu se vedea din drum, fiind ascunsă de o poartă de oţel şi de o vegetaţie bogată. Taxiul aşteptă, în timp ce Irene, evident cea cu putere de convingere, sună la interfonul lui Kranz, montat pe stâlp. Când Kranz deschise poarta, dădură drumul taxiului şi porniră
pe aleea lungă. Conacul din secolul al nouăsprezecelea avea o faţadă
din tencuială albă, acoperiş de ţiglă şi rânduri de balcoane elegante.
231 ➢
Cal fluieră.
— Nu-i tocmai rău.
— Langer spunea că locuieşte singur, spuse ea, cu tristeţe, într-o casă atât de uriaşă.
Apăsară soneria şi aşteptară.
— Tu eşti cea la care este sensibil, spuse Cal. Tu vorbeşti.
Kranz părea mic în comparaţie cu uşa masivă de la intrare. Era trecut bine de optzeci de ani, aplecat de spate din cauza scoliozei şi mergea sprijinit într-un baston. Părul lui subţire şi alb era lipit cu pomadă strălucitoare de scalpul roz. Probabil că se bărbierise pentru această ocazie pentru că se vedeau câteva puncte roşiatice de hârtie pe care uitase să le îndepărteze. Costumul său elegant, de lână, era prea mare pentru el – părea că fusese mai robust în tinereţe. Era, de asemenea, prea gros pentru vară şi el era scăldat în sudoare.
O întâmpină călduros pe Irene şi îi acordă lui Cal o atenţie fugară.
Cal era mulţumit cu asta şi o lăsă pe ea să preia iniţiativa.
Casa era o capodoperă de lemn sculptat şi podele de marmură. El îi conduse prin câteva camere pline cu obiecte de artă, până la o bibliotecă pe două etaje, care etala o colecţie magnifică de cărţi de istorie naturală şi istorie, legate în piele.
Kranz le tăcu semn să se aşeze şi se scuză, stângaci, pentru faptul că nu era prea priceput să-şi întreţină oaspeţii şi nu avea să le ofere nişte gustări.
— Nu am încredere în servitori, deşi am o femeie care face curat.
Şi un grădinar, desigur. Locuiesc singur. Beau cafea instant şi supravieţuiesc în principal cu pâine prăjită şi dulceaţă.
— Este o casă foarte frumoasă, spuse Irene, aparent stânjenită de candoarea lui neobişnuită.
— A fost a tatălui meu. Şi-a făcut averea în industria farmaceutică.
Ca singurul său moştenitor, eu am cheltuit-o pe colecţia mea. Fraţii mei erau mai în vârstă. Ei nu au supravieţuit războiului. Ai doar un frate? întrebă el.
— Da, doar noi doi. Suntem foarte apropiaţi.
— Eu nu mi-am iubit fraţii. Nu ştiu de ce, dar nu i-am iubit. De asemenea, nu mi-am iubit nici părinţii şi suspectez că nici ei nu m-au iubit pe mine. Afecţiunea mea era rezervată pentru unchiul meu,
232 ➢
care, la fel ca fratele tău, a fost preot. Aveam o legătură specială.
Naziştii l-au omorât. Am avut inima sfâşiată. Şi am inima sfâşiată
până în ziua de azi.
— Îmi pare rău, spuse Irene, vărsând o lacrimă.
Cal se întrebă dacă durerea ei era pentru bătrân, pentru fratele ei sau pentru amândoi – nu că ar fi avut vreo importanţă.
Kranz îşi scoase batista din buzunar şi i-o oferi.
— N-a fost folosită niciodată. Puteţi să o păstraţi.
Ea îşi reveni şi spuse:
— Sunteţi foarte amabil şi apreciem că ne ajutaţi. Suntem disperaţi să-l găsim pe Giovanni.
— Stigmatele sale sunt reale?
