în fortăreaţa SS a lui Himmler de la Wewelsburg. În ce scop, nu ştim, dar, cel mai probabil, pentru propagandă. Ştii tu, ca să atragă acoliţi pentru SS. Bine, hai să vă iniţiez în arhiva mea. Puteţi să lucraţi amândoi pe materialul arhivat cronologic, începând cu al Treilea Reich. Sau unul dintre voi poate să înceapă cu materialul timpuriu, iar celălalt poate să se apuce de la apariţia neonaziştilor, în anii ’70.
Camera în care se afla arhiva lui Langer era la capătul culoarului, lângă biblioteca facultăţii. El se scuză pentru natura arhaică a arhivei
– era un zid plin de dulapuri metalice îndesate cu hârtii –, un anacronism într-o lume digitală. Doar o subvenţie mult aşteptată din partea guvernului federal german sau a Uniunii Europene ar putea oferi fondurile necesare pentru digitalizarea colecţiei.
— Acest material este, în cea mai mare parte, de natură
fotografică, spuse Langer, dar am şi câteva desene, afişe de propagandă şi piese de design grafic. Dacă are vreo legătură cu simbolismul nazist sau neonazist, e aici. E o minune că am reuşit să
rămân atât de optimist.
Irene păru uimită de numărul dulapurilor.
225 ➢
— Nu pari să fii suficient de în vârstă încât să fi avut timp să aduni toate astea, spuse ea.
El chicoti din nou.
— Ei bine, am moştenit materialul din era nazistă de la fostul meu profesor de la LMU, care a ieşit la pensie. Toate chestiile neonaziste sunt ale mele. Aşa că, apucaţi-vă. Sper să nu fiţi prea derutaţi de genul ăsta de căutare manuală.
Cal îl asigură că se vor descurca.
— Este doar a doua oară săptămâna asta când facem ceva de genul ăsta.
Giovanni avea o zi mai bună.
Cu Gerhardt plecat, singurul său paznic, care-i dăduse de înţeles că
se numea Martin, îi relaxase condiţiile aspre ale captivităţii. Părea să
nu fie la fel de sadic precum şeful lui.
Îi mutase pe Giovanni într-un alt dormitor, un etaj mai sus. Acesta avea baie şi un rând de cearşafuri curate. Martin îi adusese tifon pentru încheieturi şi, în ceea ce privea mâncarea, îi dădea ceea ce gătea pentru el însuşi. Şi, cel mai important, Giovanni reuşise, cu puţin efort, să deschidă obloanele ferestrelor, care-i dezvăluiseră ceva minunat: o vedere întinsă, de sus, asupra unor fâneţe înverzite, un sătuc pe un deal şi un golf de un albastru strălucitor. Putu chiar deschide pe jumătate ferestrele şi în cameră intră o briză răcoroasă.
Când scoase capul pe fereastră, înţelese de ce i se permisese această
fărâmă de libertate. Era la o înălţime de peste zece metri faţă de curtea pavată cu piatră şi nu exista nicio casă în jur. Ar fi putut încerca să strige după ajutor, dar se îndoia că i-ar răspunde cineva şi, probabil, şi-ar fi pierdut minunatele privilegii.
Deşurubă dopul unei sticle cu apă, în timp ce lăsă vântul să-i sufle în faţă. Atunci realiză că temnicerul său nu se obosise să scoată
eticheta de plastic de pe sticla de apă. Font Vella. Spaniolă. Puse lucrurile cap la cap – lunga călătorie cu barca, vederea la golf – se afla undeva pe lunga coastă estică a Spaniei.
Începu să se îngrijoreze din cauza transparenţei răpitorilor săi.
Germanii nu se deranjaseră să-şi ascundă feţele. Şi acum, acela dintre ei care se numea Martin îi permisese să arunce o privire în jur. Asta
226 ➢
nu însemna, oare, că nu se temeau că vor putea fi identificaţi?
Concluzia nu era, atunci, evidentă? Că nu aveau nicio intenţie să-l lase în viaţă?
Se gândi cu teamă la familia lui.
Îi era ruşine de laşitatea sa. Cedase în faţa terorii de a fi aproape înecat şi a durerii şi le expusese pe mama şi pe sora lui. Sadicul îi promisese că nu le va face rău, dar cum puteai să ai încredere într-un astfel de om? Fusese slab şi slăbiciunea lui putea să aibă consecinţe teribile. Ar trebui să se pedepsească pe sine pentru că-i trădase pe cei dragi? Ar trebui să-şi ia propria viaţă? Ar fi imposibil să-şi strecoare trupul prin ferestrele pe jumătate deschise. Dar ar putea să spargă
lemnul obloanelor cu un scaun şi să se arunce afară. Dar sinuciderea era un păcat capital şi, în afară de asta, se îndoia că ar putea să o ducă
până la capăt.
De ce căzuse asupra lui această soartă teribilă?
Nu dorise decât să fie un umil preot.
De ce îl trimisese Dumnezeu la Mănăstirea Sf. Atanasie, în ziua aceea? De ce fusese el ales de bătrânul călugăr să-l însoţească în criptă?
Dintr-odată, înţelese că răspunsul se afla chiar în întrebare.
Dumnezeu îl alesese pe el. Asta era tot ce avea nevoie să ştie. Nu era menirea lui să înţeleagă planurile Domnului. Nu era menirea lui să
înţeleagă de ce familia lui fusese atrasă în povestea asta. Şi nu era menirea lui să ştie de ce fusese legat de Iisus Hristos, în modul cel mai tangibil: prin suferinţă şi sânge.
Puse sticla de apă pe rama ferestrei şi inspiră de câteva ori, adânc.
