— Ca să se cazeze, are nevoie de paşaport. Vreţi să spuneţi că

cineva s-a cazat la noi în hotel cu un paşaport fals?

— Posibil, da.

— Atunci ar trebui să vorbiţi cu poliţia.

La recepţie ajunseseră mai multe persoane şi începuseră să

 276 ➢

formeze o coadă în spatele lor.

— Am putea să vorbim cu managerul, întrebă Cal?

Femeia îi aruncă o privire acră.

— Poate vreţi să reveniţi mai târziu. Am oaspeţi pe care trebuie să-i cazez.

— Avem rezervări, spuse Cal.

— De ce nu aţi spus aşa? Paşapoartele, vă rog.

Directoarea hotelului nu fu cu mult mai înţelegătoare. Ea le spuse că nu-l recunoştea pe bărbatul respectiv şi îi întrebă de ce erau siguri că stătea la acest hotel.

— Ne-a spus că se va caza aici, minţi Cal.

— Dar nu există nimeni cu acest nume în registrul nostru.

— S-ar putea să aibă alte documente de identitate.

— Asta ar constitui un delict. După cum v-a spus şi Magda, când vaţi cazat, dacă aveţi vreun motiv să credeţi că s-a produs o infracţiune, ar trebui să mergeţi la poliţie. Vă pot da adresa.

Ochii Irenei se umplură de lacrimi. Discutaseră despre contactarea poliţiei, dar era imposibil. Povestea lor era prea bizară. Dacă serviciile secrete italiene nu reuşiseră să atragă atenţia Mossadului asupra cazului, ce şanse aveau ei? El o strânse de mână.

Acest act de tandreţe, combinat cu suferinţa evidentă a Irenei, probabil că o înmuiară pe directoare.

— Ce s-a întâmplat, draga mea? întrebă ea.

— Giovanni este fratele meu. A dispărut şi sunt foarte îngrijorată

pentru el.

— Şi chiar crezi că se află aici?

— Aşa credem, spuse Cal.

— Dar nu sub numele lui adevărat.

— După cum spuneam, aşa credem.

Directoarea îşi privi ceasul, evident nerăbdătoare.

— Vă spun cum facem. Lăsaţi-mă să fac nişte copii ale fotografiei.

O să le las la recepţie, la menajere, la bucătăria restaurantului. Asta este tot ce pot să fac.

 277 ➢

TREIZECI

Cal şi Irene se plimbară de mai multe ori prin toate spaţiile publice din hotel, până când, obosiţi, fură nevoiţi să revină în camerele lor.

Ferestrele lor dădeau spre nord, cu vedere la dealurile din Betleem; direcţia opusă faţă de oraşul vechi. Dar priveliştea din restaurantul hotelului era identică cu cea din viziunile lor. În miezul nopţii, după

încercări zadarnice de a adormi, Irene se îmbrăcă şi începu să se plimbe din nou pe holuri. Erau două sute de camere pentru oaspeţi, toate ocupate, conform managerului, şi ea se opri în faţa fiecărei uşi, încercând să audă vocea lui Giovanni, poate în rugăciune, poate în disperare.

„Ce s-ar întâmpla, se gândi ea, dacă ar bate la uşi şi şi-ar cere scuze imediat pentru că îi trezeşte pe oaspeţi?” Ea şi Cal discutaseră această

opţiune şi ajunseseră la concluzia că ar fi daţi imediat afară din hotel.

Şi atunci ce ar mai face? În orice caz, ei îi lipsea curajul să se confrunte cu oaspeţii înfuriaţi.

Dimineaţă se întâlniră, aşa cum hotărâseră, la ora şase, în faţa restaurantului şi se aşezară acolo, trăgând de nişte cafele, până când se termină servirea micului dejun, patru ore mai târziu. De fiecare dată când intrau persoane noi, ei ridicau capetele, dar Giovanni nu se afla printre ei.

— Şi acum ce facem? întrebă Irene.

— Unul dintre noi poate să rămână în hol, iar celălalt poate să dea o tură, să încerce să arunce o privire în camerele în care se face curat, spuse Cal.

Ea îi povesti despre plimbarea ei nocturnă şi se oferi să păzească

holul.

— Fii atentă la oricine vine cu un pachet pentru un oaspete al hotelului, curier sau de la vreo firmă de transport.

Ea aprobă din cap, dar spuse că mai întâi vrea să-l sune pe Cecchi.

Acesta îi răspunse imediat. Semnalul era slab.

— Aveţi vreo noutate? întrebă ea.

— V-am spus că vă sun dacă apare ceva nou, spuse el.

 278 ➢