Gerhardt avea o geantă mică, de genul celor în care sunt aşezate uneltele. Puse relicva într-un buzunar din interiorul genţii şi scoase restul conţinutului, un amestec curios de obiecte: lumânări, suporturi de lumânări, cravate şi o sticlă mare de votcă.

Aşeză lumânările prin cameră, le aprinse şi stinse luminile.

— Să creăm o atmosferă plăcută, spuse Gerhardt.

— Ce pui la cale, prietene? întrebă Cal.

— Vreau să vă relaxaţi, spuse el şi deşurubă capacul sticlei. Vreau să beţi ceva. Apoi o să plec.

— Nu vreau să beau, spuse Irene.

— Nu, insist, spuse Gerhardt şi se apropie de ea cu sticla.

În timp ce se apropia de buzele ei, Cal încercă să se ridice, dar, legat de scaun, căzu pe o parte.

— Opreşte-te, strigă el de pe podea.

 242 ➢

— Linişte, acum, îl avertiză Gerhardt. Te asigur că dacă mai strigi o dată, am să o rănesc destul de rău. Taci din gură?

— Da, şopti Cal.

— Bine.

Gerhardt apăsă sticla pe buzele strânse ale Irenei şi îi spuse să bea.

— Nu-mi place. Nu vreau să beau.

— Ai vrea să-l împuşc pe el în cap? Eu vreau, să ştii. Nu va scoate niciun zgomot, dar va face mare mizerie. Vrei să bei?

Ea dădu din cap. El îi băgă sticla câţiva centimetri în gură şi începu să toarne. Ea înghiţi şi se înecă. El se trase înapoi ca să-i lase timp să-şi revină.

— Încă, spuse el şi aduse din nou sticla aproape.

În timp ce Cal se lupta cu legăturile sale, el repetă ciclul – toarnă, înghite, stop, aşteaptă – până când Irene se înmuie şi nu mai fu în stare să zică nimic.

— Se îmbată destul de repede, spuse Gerhardt. Scapi ieftin la întâlnire, cred.

Puse sticla jos şi ridică scaunul lui Cal cu surprinzător de puţin efort.

— E rândul tău. Cred că ai şi tu nevoie de o gură, nu-i aşa?

El aşeză sticla la buzele lui Cal şi turnă. Cal înghiţi uşor. Nu era o marcă pe care ar fi cumpărat-o el vreodată şi nu era rece, dar era votcă, lapte de mamă. El luă câteva înghiţituri şi apoi alte câteva.

— Să o lăsăm să se aşeze puţin, spuse el şi se duse la geantă şi apoi spre pat.

Tăie legăturile de plastic ale Irenei cu un cleşte şi apoi, în timp ce Cal privea îngrozit, rupse cămaşa de noapte de pe trupul ei moale şi o întinse pe pat, goală.

— O să te omor! strigă Cal. Nenorocitule. O să te omor!

— Dacă nu taci din gură, o să te uiţi la mine cum i-o trag. Asta pot să-ţi promit. Bine?

Cal strânse din dinţi.

— E timpul să mai bei puţin, spuse Gerhardt fluturând sticla de votcă.

Alcoolul îi inundă corpul şi îi înceţoşă creierul. Să se lupte cu băutura era ceva nou. De obicei se bucura de senzaţia de amorţire.

 243 ➢

Era modul lui de a se relaxa, de a se rupe de lume, de a scăpa de senzaţiile neplăcute. În noaptea asta se lupta cu disperare. Continuă

să privească spre Irene, inconştientă şi vulnerabilă, la lumânări, la cravate. Nu ştia ce are bruta în cap, dar nu urma să se termine bine.

— Eşti încă treaz, spuse Gerhardt. Mai multă votcă. Deschide gura.

Totul devenea ceţos şi distorsionat. Trebuia să încerce, trebuia să

încerce, să încerce, să încerce…

Când îi căzu capul în piept, Gerhardt îl pălmui.

— Ai adormit? Trezeşte-te. Trezeşte-te acum. Nu? Aşa, bine.

Gerhardt începu să lucreze rapid şi eficient. Mai întâi desfăcu legăturile de plastic ale lui Cal, îl ridică şi îl trânti pe pat, întins pe spate, lângă Irene. Apoi îl dezbrăcă şi aruncă hainele prin cameră.

Apoi legă cravatele de încheieturile şi de gleznele lui Cal şi de tăblia şi de picioarele patului. Le apăsă degetele pe sticla de votcă aproape goală şi apoi o lăsă pe pat. Ridică telefonul, apoi îl băgă înapoi în buzunar, părând să se opună tentaţiei de a face o fotografie a scenei pe care o crease. Apoi începu să aranjeze lumânările în jurul camerei şi le aprinse. Când termină, îşi băgă degetul în capul detectorului de fum de deasupra patului şi se căţără, căutându-şi echilibrul între trupurile lor goale. Cu o tehnică pe care o învăţase on-line, deşurubă

sigiliul aspersorului şi strânse valva de presiune. O anchetă va verifica, cu certitudine, aspersorul nefuncţional, dar va ajunge, probabil, la concluzia că instalaţia fusese defectă.

În sfârşit, luă una dintre lumânări şi o ţinu lângă draperie până

când materialul se aprinse. Privind flăcările care creşteau, îşi luă

geanta de scule, îşi puse şapca de muncitor peste freza lui aparte şi, cu un ultim zâmbet aruncat spre opera lui, aşeză pe uşă semnul cu

„Nu deranjaţi”.

De undeva de departe, Cal auzi o tuse.

Poate dintr-o altă cameră, poate de la capătul unui hol lung.

N-ar vrea tipul ăla să tacă din gură? Încerc să dorm, aici. Unii oameni sunt nesimţiţi…

Tipul începu să facă şi alte zgomote în afară de tuse. Un zgomot ca de galop sau era un şuierat? Cum făcea asta?

Ochii îl înţepau şi îi curgeau. Trebuia să-i şteargă, să-i şteargă bine.