Noi, la Deutches Ahnenerbe, am făcut o descoperire de oimportanţă deosebită, care se referă la puterile extraordinareale anumitor artefacte istorice asociate cu răstignirea lui IisusHristos.

Pe scurt, ar fi posibil să creăm o armă de o putereinimaginabilă, pe care Reichul ar putea-o folosi pentru a

 234 ➢

modifica cursul istoriei. În acest raport mă voi strădui să

descriu descoperirile noastre, împreună cu o propunere de plande acţiune.

Cal o citi cu atenţie, conştient de nodul care-i creştea în gât. Până

când ajunse la ultimul paragraf, picioarele i se înmuiaseră şi avu nevoie să tragă scaunul de la birou şi să se aşeze ca să poată citi totul până la semnătura lui Himmler.

Aşa că, führerul meu, puteţi aprecia cu adevărat importanţadescoperirilor lui Herr Rahn. În timp ce noi, la Ahnenerbe, amacordat un interes deosebit obţinerii aşa-numitelor relicvesfinte ale creştinismului, datorită valorii lor propagandisticeevidente, nu am avut nicio bănuială că ele ar putea să aibă oimportanţă practică extrem de importantă. Rahn are maidegrabă tendinţe mistice, dar, având în vedere dovezile pe careni le-a adus, trebuie să avem deschiderea să acordăm o atenţiedeosebită opiniilor lui. El speculează că acele artefacte –

Lancea lui Longinus, spinii care au făcut parte din coroana despini şi cuiele răstignirii – dispun de o putere specială, pentrucă toate au pătruns în carnea lui Iisus Hristos, care a trecut,peste foarte scurt timp, prin transformarea învierii. Este clar,dacă acest principiu al religiei creştine este credibil, că s-aumanifestat forţe supranaturale. Acum, la aproape două mii deani după răstignire, când aceste trei relicve sunt aşezate înapropiere una de cealaltă, ele par să elibereze o forţă foarteputernică, o explozie masivă de energie distructivă. O aripă aTrezoreriei Imperiale din Viena a fost distrusă când doar unfragment minuscul a fost aşezat alături de un spin şi de lance.

Închipuiţi-vă pentru o clipă ce puteri distructive ar putea ficoncentrate dacă ar fi folosit un cui întreg. Ar puteadistrugerea să se întindă peste un cartier întreg? Un oraş? O

ţară? Nu ar fi Reichul cea mai mare putere de pe pământ dacă

ar dispune de o asemenea armă? Iată ce vă propun: noi avem aldoilea spin depozitat în siguranţă la Berlin. Lancea se află încă

la Viena şi, când va veni momentul potrivit, trebuie să o

 235 ➢

confiscăm şi să o punem în siguranţă. Îi voi oferi lui Rahnresursele de care are nevoie şi îl voi trimite să caute mai mulţiastfel de spini, dacă mai există alţii, şi unul sau mai multe cuie.

Nimic nu ar trebui să fie mai important pentru Reich decâtobţinerea unui Cui Sfânt al lui Hristos.

Cal se frecă la ochi şi întoarse capul spre Irene şi Kranz.

Probabil că Irene îi citise şocul de pe faţă, pentru că în vocea ei se simţi frica.

— Cal, ce este?

— Ştiu de ce l-au răpit pe Giovanni, spuse el.

— Cine credeţi că l-a răpit? întrebă Kranz.

— Nu ştiu cine sunt, dar aş paria că îşi spun Cavalerii lui Longinus.

— Chiar credeţi aiurelile din scrisoarea aceea? întrebă Kranz.

— Mi-e teamă că da.

— Imaginaţie americană hiperactivă, dacă mă întrebaţi pe mine, spuse Kranz.

— Aş putea să fac o copie? întrebă Cal, ignorând comentariul bătrânului.

— Nu am un copiator şi nu o puteţi lua din această casă.

— Pot să-i fac o fotografie?

Kranz refuză imediat solicitarea.

Irene îl întrebă pe Cal.

— Ne-ar ajuta să-l găsim pe Giovanni?

— S-ar putea.

— Vă rog, Herr Kranz. Eraţi doar un băieţel atunci când a fost luat unchiul dumneavoastră. Nu puteaţi face nimic să-l salvaţi. Vă rog, ajutaţi-mă să-mi salvez fratele.

Stăteau în faţa porţii conacului lui Kranz, aşteptând un taxi.

— Fotografiile au ieşit bine? întrebă Irene.

El îşi scoase telefonul mobil şi îi arătă una dintre ele. Scrisul era neclar, dar lizibil.

— Destul de bine, spuse el.

— Şi acum?

Cal scoase ceva din geanta de umăr. Era cartea de vizită a

 236 ➢

locotenent-colonelului Cecchi.

— E timpul să vedem dacă şi carabinierii îşi merită banii.

Exact în momentul în care taxiul se apropie de ei, din geanta Irenei se auzi sunetul mobilului. Ea răspunse şi îi aruncă lui Cal o privire nedumerită.

— Da, locotenent-colonel Cecchi. Chiar în clipa asta vorbeam despre dumneavoastră cu profesorul Donovan… O, Dumnezeule! Vă

rog, nu-mi spuneţi asta. Nu mama!

 237 ➢

DOUĂZECI ŞI CINCI

În timp ce taxiul îi ducea înapoi la hotel, Cal deja înţelesese ce se întâmplase, ascultând finalul convorbirii Irenei.