DOUĂZECI
Birourile editurii Penta se aflau în apropiere de Piazza Navona, într-o casă elegantă, care aparţinuse, iniţial, străbunicului editorului.
Monseniorul Pandolfi îl sunase în numele lui Cal. Când Cal şi Irene ajunseră pentru întâlnire, în dimineaţa următoare, îi întâmpină Laura Penta, preşedinta companiei.
— Suntem foarte încântaţi să vă cunoaştem, profesore Donovan, îi spuse ea în holul de la recepţie. V-am căutat pe Google în dimineaţa asta şi am văzut ce autoritate eminentă sunteţi. Vom încerca să vă
fim de folos.
Cal îi mulţumi, menţionă că deţinea câteva dintre cărţile de artă şi arhitectură tipărite cu generozitate de editură şi o prezentă pe Irene.
— Berardino, spuse Penta şi se gândi pentru o clipă. Acesta este numele preotului cu stigmate care a dispărut, nu-i aşa?
Cal sperase că Irene va răspunde destul de vag, dar ea nu o făcu.
— Sunt sora lui.
— Dumnezeule! spuse editorul. Îmi pare atât de rău! Ce vremuri oribile pentru dumneavoastră. Întâlnirea noastră de astăzi are ceva de-a face cu asta?
Cal răspunse repede.
— Este doar o coincidenţă. Irene mă ajută în cercetarea mea ca să-şi ţină mintea ocupată. Poliţia se bucură de toată încrederea familiei.
Irene îşi strânse buzele.
— Da, toată încrederea, spuse ea.
— Ei bine, urmaţi-mă în camera de consiliu. Avem toate fotografiile cărţii Comori din Biblioteca Vaticanului, în cutii. Vestea proastă este că, în urmă cu cinci ani, am rămas fără cutii de îndosariere a fotografiilor. Aveam nevoie urgentă pentru un proiect nou, aşa că l-am prădat pe Petru ca să-l plătim pe Pavel. Toate fotografiile din cartea de la Biblioteca Vaticanului au fost transferate în cutii mai mari, fără să se respecte organizarea iniţială. Dar măcar le-am păstrat. Ne destrămăm pe la cusături, dar nu pot suporta să
arunc o lucrare pentru care am dat bani.
189 ➢
Cal albi când văzu masa de conferinţe. Pe ea erau îngrămădite mormane de cutii mari de carton, neetichetate, pline cu fotografii developate şi foi de contact.
— E o treabă grea, spuse Penta. Din fericire, sunteţi doi. Există o maşină de cafea şi apă minerală. Dacă doriţi ceva, asistentul meu se află chiar la capătul culoarului.
Cal deschise o cutie la întâmplare. Era plină până sus cu fotografii color. O aşeză pe masă pe cea de deasupra, pentru ca amândoi să o vadă. Era o pagină de pergament cu caligrafie latină. O întoarse pe dos să vadă dacă scria ceva pe spate. Nu scria nimic.
— Asta este o problemă, spuse el.
— De ce?
— Dacă toate sunt ca asta, o să fie nevoie ca eu să citesc câteva rânduri din fiecare ca să văd dacă este din Istoria secretă. Nu vom putea să împărţim treaba.
— Cartea este în greacă, nu-i aşa? Ştiu să fac diferenţa între latină
şi greacă, aşa că pot sorta fotografiile pentru tine. Şi dacă văd vreo însemnare pe margini, cu atât mai bine.
Cal îi arătă degetul mare în sus.
— Inteligent, spuse el. Foarte inteligent. Să-i dăm bătaie.
În cameră, aerul era înăbuşitor.
Giovanni era întins pe un pat îngust, iar sudoarea îi curgea şiroaie pe faţă. În tavan se învârtea un ventilator, dar la o viteză atât de redusă, încât aproape că nu mişca aerul. Cele două ferestre erau deschise, dar obloanele erau complet închise. Lumina strălucitoare a soarelui arunca umbra ramei obloanelor peste vopseaua scorojită de pe peretele opus. I se spusese că era inutil să strige după ajutor – casa era complet izolată –, dar dacă nu se supunea, va fi bătut. Singurele piese de mobilier erau un scaun murdar şi un birou gol. Mai erau o oală de ceramică, în care putea să-şi facă nevoile, şi câteva sticle de plastic cu apă caldă, fără etichete. Dacă avea nevoie de toaletă, trebuia să sune dintr-un clopoţel şi tipul mai scund venea cu o eşarfă, îl lega la ochi şi îl conducea la o toaletă, undeva pe hol.
Călătoria cu barca se terminase noaptea trecură şi, când acostaseră, îi puseseră din nou gluga pe cap şi fusese dus o distanţă
190 ➢
scurtă până la o maşină. Acolo, un al treilea bărbat îi salutase pe cei doi în limba germană. Călătoria cu maşina durase mai bine de o oră.
Când fusese scos din maşină, auzise greieri, aşa că presupusese că se aflau undeva la ţară. Pantofii lui scârţâiseră pe pietriş şi apoi intrase într-o casă. Gluga îi fusese scoasă abia în acest dormitor.
Cheia se răsuci în broască şi bărbatul solid intră cu două
sandviciuri subţiri pe o farfurie de hârtie. Aparent, camera lui Giovanni nu era singura care era fierbinte, pentru că bărbatul era fără
tricou şi pielea lui bronzată strălucea de transpiraţie. Giovanni se uită
la el pentru o clipă, apoi întoarse privirea în altă parte, jenat.
Singurele dăţi când văzuse un asemenea piept masiv fuseseră la cinematograf, în filmele de acţiune.
