Casa era o capodoperă de lemn sculptat şi podele de marmură. El îi conduse prin câteva camere pline cu obiecte de artă, până la o bibliotecă pe două etaje, care etala o colecţie magnifică de cărţi de istorie naturală şi istorie, legate în piele.

Kranz le tăcu semn să se aşeze şi se scuză, stângaci, pentru faptul că nu era prea priceput să-şi întreţină oaspeţii şi nu avea să le ofere nişte gustări.

— Nu am încredere în servitori, deşi am o femeie care face curat.

Şi un grădinar, desigur. Locuiesc singur. Beau cafea instant şi supravieţuiesc în principal cu pâine prăjită şi dulceaţă.

— Este o casă foarte frumoasă, spuse Irene, aparent stânjenită de candoarea lui neobişnuită.

— A fost a tatălui meu. Şi-a făcut averea în industria farmaceutică.

Ca singurul său moştenitor, eu am cheltuit-o pe colecţia mea. Fraţii mei erau mai în vârstă. Ei nu au supravieţuit războiului. Ai doar un frate? întrebă el.

— Da, doar noi doi. Suntem foarte apropiaţi.

— Eu nu mi-am iubit fraţii. Nu ştiu de ce, dar nu i-am iubit. De asemenea, nu mi-am iubit nici părinţii şi suspectez că nici ei nu m-au iubit pe mine. Afecţiunea mea era rezervată pentru unchiul meu,

 232 ➢

care, la fel ca fratele tău, a fost preot. Aveam o legătură specială.

Naziştii l-au omorât. Am avut inima sfâşiată. Şi am inima sfâşiată

până în ziua de azi.

— Îmi pare rău, spuse Irene, vărsând o lacrimă.

Cal se întrebă dacă durerea ei era pentru bătrân, pentru fratele ei sau pentru amândoi – nu că ar fi avut vreo importanţă.

Kranz îşi scoase batista din buzunar şi i-o oferi.

— N-a fost folosită niciodată. Puteţi să o păstraţi.

Ea îşi reveni şi spuse:

— Sunteţi foarte amabil şi apreciem că ne ajutaţi. Suntem disperaţi să-l găsim pe Giovanni.

— Stigmatele sale sunt reale?

— Da, noi aşa credem, spuse ea.

— Sunt prea puţine miracole în lume, spuse el, cu vocea tărăgănată. N-a existat niciunul atunci când unchiul meu a fost dus la Dachau şi asasinat. N-a fost niciunul când naziştii au măcelărit milioane de oameni. Colecţia mea ar fi greşit interpretată de cei mai mulţi. Ar spune că am un motiv obscen sau pervers sau că îi glorific.

Nu este cazul. Colecţionez ca să păstrez mărturii despre ce au făcut naziştii. Când voi muri, o să fac o donaţie. Dacă Herr profesor Langer nu mă irită prea mult, este foarte probabil ca universitatea lui să o primească. Am lăsat să se înţeleagă asta şi înainte. Arătaţi-mi fotografia care vă interesează.

Cal scoase schiţa Irenei şi fotografia lui Kranz cu tânărul tatuat.

— Cavalerii lui Longinus, da, spuse el.

Cal trebui să vorbească.

— Aţi auzit de ei?

— Din fotografia asta. Îmi amintesc de ea, desigur. Îmi amintesc fiecare piesă pe care o am în colecţie. Este singura referire la acest grup din toată arhiva mea. Oricum, am o scrisoare, o scrisoare rară, pe care am achiziţionat-o cu un preţ uriaş de la soţia unui general nazist mort, un nenorocit care fusese în anturajul lui Himmler.

Femeia aceea îngrozitoare ştia că era valoroasă şi ştia că aş plăti oricât pentru ea. Scrisoarea era o ciudăţenie, am plătit.

Cal aşteptă ca bătrânul să dezvolte ideea, dar el părea pierdut în gânduri, clocotind la amintirea soţiei nazistului.

 233 ➢

— Despre ce era scrisoarea? întrebă Irene, cu blândeţe.

— Himmler îi scria lui Hitler despre Lancea Sfântă şi despre alte relicve ale răstignirii lui Hristos. Prezintă afirmaţiile fantastice ale unui personaj ciudat, numit Otto Rahn.

— Ştim cine este Rahn, spuse Irene, emoţionată.

— Trebuie să fi fost un fantezist sau un lunatic. Ce afirmaţii făcea!

Cal deja se agita şi era pe punctul să deschidă gura când Irene îl amuţi cu o privire şi întrebă politicos:

— Am putea să vedem scrisoarea?

El îşi folosi bastonul să se ridice şi se îndreptă spre un birou mare.

Aparent o scosese deja din arhivă şi o pusese într-un dosar.

— Este foarte fragilă. Este o copie la indigo pe foiţă foarte subţire.

Vă rog să veniţi aici să o citiţi pe birou. Înţelegeţi germană?

— Mi-e teamă că nu, spuse ea.

— Eu da, spuse Cal.

Kranz păru dezamăgit de faptul că Irene trebuia să aibă un rol secundar faţă de american, dar cei doi se aşezară împreună şi discutară despre fratele ei în timp ce Cal studie scrisoarea fragilă, cu scrisul atât de estompat şi ilizibil încât Cal se temu că foiţa de ceapă

s-ar putea dezintegra sub ochii lui.

Reichsführer-SS und Chef der Deutschen Polizei7 Dezember 1935

An den

Adolf Hitler

Führer und Reichskanzler

Mein Führer!