În timp ce se pregăteau să intre în clădire, un tânăr cu piercing facial se aplecă în afară pe o fereastră de la primul etaj şi strigă.
— Era şi timpul să încetaţi să ne mai ignoraţi, băieţi.
— Despre ce vorbeşti? întrebă unul dintre poliţişti.
— Ne plângem de o săptămână de mirosul de la etajul al treilea.
Când monseniorul Pandolfi îl sună pe Cal, târziu în acea după-amiază, ca să-l întrebe dacă era disponibil să se întâlnească, Cal îi sugeră să ia cina împreună la Gigetto, în cartierul evreiesc, explicându-i că are o poftă nebună de anghinare.
Cal şi Irene sosiră primii şi erau deja la al doilea pahar de vin când sosi şi preotul, abia respirând şi cerându-şi scuze.
— Asta este, cu siguranţă, cea mai stranie zi pe care am trăit-o vreodată, spuse el şi acceptă un pahar de Pinot Grigio.
— Aţi găsit-o? întrebă Irene.
— Din păcate, nu, dar ştim ce s-a întâmplat cu ea, până la un punct. Aruncă o privire spre ceilalţi clienţi de pe terasă şi coborî vocea. Unul dintre bibliotecarii noştri a furat cartea şi a demisionat brusc. Probabil că a primit o mulţime de bani, pentru că i-a dat unuia dintre paznicii de la bibliotecă o mie de euro ca să se uite în altă
186 ➢
parte.
— Ştiţi cine este? întrebă Cal.
— Da, ştim, dar nu-l putem lua la întrebări, din păcate. L-am găsit astăzi după-amiază în apartamentul lui. Era mort de mai mult de o săptămână. Asasinat. Cartea nu era acolo.
— Dumnezeule, suspină Irene.
Cal se gândi că e pe cale să leşine şi îi umplu paharul cu apă. Văzu că o cuprinde un atac de panică.
— Nu vă simţiţi bine, signorina? întrebă Pandolfi.
— Îmi revin, spuse ea, neconvingător. Este oribil.
— Da, o afacere oribilă, consimţi preotul.
— Ai vreo idee cine este în spatele acestei poveşti?
— Poliţia din Roma şi Jandarmeria Vaticanului investighează, dar, din păcate, nu. Profesore, pot să te întreb pentru ce ai vrut să vezi cartea, astăzi?
Cal se întrebă dacă viceprefectul era suspicios în legătură cu momentul solicitării lui.
— Pentru unul dintre proiectele mele de cercetare despre Biserica din secolul al şaptesprezecelea.
— Textul cărţii Istoria secretă este disponibil. Chiar şi eu am mai multe ediţii.
— Nu textul mă interesează. Ceea ce caut sunt notele în latină şi greacă din VAT GR 1001.
— A, notele, înţeleg. Cele mai multe sunt scrise de bibliotecar, Nicolo Alamanni, ca să-l ajute la pregătirea primei ediţii tipărite a cărţii.
— Asta mă interesează, o privire din interior în cenzura oficială şi atitudinea bisericii.
— Ei bine, Procopius n-a ascuns prea multe în materie de vicii şi sexualitate la curtea lui Justinian, spuse Pandolfi.
— Exact, acceptă Cal, în speranţa că Pandolfi nu ştia despre celelalte note. Deci este o mare tragedie că a fost furată cartea şi o pierdere şi pentru mine, pentru că cercetarea mea este blocată. Am mai încercat să văd cartea, cu ani în urmă, când mă ocupam de un alt proiect de cercetare. Atunci nu era disponibilă, aşa că norocul meu cu Procopius nu prea ţine.
187 ➢
— Când ai făcut cererea anterioară?
Cal îşi scoase telefonul mobil, verifică agenda şi găsi data exactă la care fusese în bibliotecă.
Pandolfi îşi lovi fruntea cu degetul pentru câteva momente şi spuse:
— Ştii, sunt aproape convins că eram în toiul unui proiect fotografic în perioada aceea. Cardinalul bibliotecar din vremea respectivă se hotărâse să acorde unei edituri de artă şi de albume fotografice dreptul de publica o carte care se numea Comori din Biblioteca Vaticanului.
— Cunosc cartea. Am un exemplar, spuse Cal.
— Fotograful angajat de editor şi-a instalat echipamentele în laboratorul nostru de restaurare şi cartea a fost, probabil, acolo în perioada în care ai solicitat-o tu. Sunt destul de sigur că doar pagina de titlu din Istoria secretă a fost publicată, până la urmă, dar sunt la fel de sigur că au fost fotografiate multe pagini.
Cal se aplecă în faţă, nerăbdător.
— Ai aceste fotografii, Guido?
— Îmi pare rău, Cal, dar nu le am. În timp ce Cal se dezumflă, dezamăgit, Pandolfi adăugă: Dar editorul le-ar putea avea.
188 ➢
