Langer aşteptă mai multe informaţii, dar când văzu că profesorul nu mai spuse nimic, îşi continuă ideea.

 224 ➢

— Desigur, este greu să vorbeşti despre fascinaţia, mai degrabă

bizară, a celui de la Treilea Reich pentru relicvele sfinte fără să ajungi la vechiul nostru prieten, Otto Rahn.

— Îi povesteam Irenei despre el.

— Şi despre catari, adăugă ea.

Lager chicoti.

— Ei bine, le pot mulţumi catarilor pentru că mi-au făcut cunoştinţă cu Cal. Deci ştii că Rahn s-a încurcat cu secţia de antropologie culturală a lui Himmler, Ahnenerbe, şi a primit o finanţare generoasă, ca să facă cercetare de teren în zona catarilor şi în alte părţi, în căutarea Sfântului Graal şi a altor artefacte ale creştinismului timpuriu.

— Nu credeam că Rahn a avut ceva de-a face cu Lancea Sfântă, spuse Cal. Asta era ascunsă la vedere, la Viena. Tot ce a avut de făcut Hitler a fost să o ia, după ce a invadat Austria.

— Da, aşa e. Nu ştiu dacă Rahn a avut vreo implicare directă în afacerea asta. Dar cred că există destule dovezi că el trebuia să-l ajute pe Himmler să adune toate relicvele sfinte cunoscute şi să le expună

în fortăreaţa SS a lui Himmler de la Wewelsburg. În ce scop, nu ştim, dar, cel mai probabil, pentru propagandă. Ştii tu, ca să atragă acoliţi pentru SS. Bine, hai să vă iniţiez în arhiva mea. Puteţi să lucraţi amândoi pe materialul arhivat cronologic, începând cu al Treilea Reich. Sau unul dintre voi poate să înceapă cu materialul timpuriu, iar celălalt poate să se apuce de la apariţia neonaziştilor, în anii ’70.

Camera în care se afla arhiva lui Langer era la capătul culoarului, lângă biblioteca facultăţii. El se scuză pentru natura arhaică a arhivei

– era un zid plin de dulapuri metalice îndesate cu hârtii –, un anacronism într-o lume digitală. Doar o subvenţie mult aşteptată din partea guvernului federal german sau a Uniunii Europene ar putea oferi fondurile necesare pentru digitalizarea colecţiei.

— Acest material este, în cea mai mare parte, de natură

fotografică, spuse Langer, dar am şi câteva desene, afişe de propagandă şi piese de design grafic. Dacă are vreo legătură cu simbolismul nazist sau neonazist, e aici. E o minune că am reuşit să

rămân atât de optimist.

Irene păru uimită de numărul dulapurilor.

 225 ➢

— Nu pari să fii suficient de în vârstă încât să fi avut timp să aduni toate astea, spuse ea.

El chicoti din nou.

— Ei bine, am moştenit materialul din era nazistă de la fostul meu profesor de la LMU, care a ieşit la pensie. Toate chestiile neonaziste sunt ale mele. Aşa că, apucaţi-vă. Sper să nu fiţi prea derutaţi de genul ăsta de căutare manuală.

Cal îl asigură că se vor descurca.

— Este doar a doua oară săptămâna asta când facem ceva de genul ăsta.

Giovanni avea o zi mai bună.

Cu Gerhardt plecat, singurul său paznic, care-i dăduse de înţeles că

se numea Martin, îi relaxase condiţiile aspre ale captivităţii. Părea să

nu fie la fel de sadic precum şeful lui.

Îi mutase pe Giovanni într-un alt dormitor, un etaj mai sus. Acesta avea baie şi un rând de cearşafuri curate. Martin îi adusese tifon pentru încheieturi şi, în ceea ce privea mâncarea, îi dădea ceea ce gătea pentru el însuşi. Şi, cel mai important, Giovanni reuşise, cu puţin efort, să deschidă obloanele ferestrelor, care-i dezvăluiseră ceva minunat: o vedere întinsă, de sus, asupra unor fâneţe înverzite, un sătuc pe un deal şi un golf de un albastru strălucitor. Putu chiar deschide pe jumătate ferestrele şi în cameră intră o briză răcoroasă.

Când scoase capul pe fereastră, înţelese de ce i se permisese această

fărâmă de libertate. Era la o înălţime de peste zece metri faţă de curtea pavată cu piatră şi nu exista nicio casă în jur. Ar fi putut încerca să strige după ajutor, dar se îndoia că i-ar răspunde cineva şi, probabil, şi-ar fi pierdut minunatele privilegii.

Deşurubă dopul unei sticle cu apă, în timp ce lăsă vântul să-i sufle în faţă. Atunci realiză că temnicerul său nu se obosise să scoată

eticheta de plastic de pe sticla de apă. Font Vella. Spaniolă. Puse lucrurile cap la cap – lunga călătorie cu barca, vederea la golf – se afla undeva pe lunga coastă estică a Spaniei.

Începu să se îngrijoreze din cauza transparenţei răpitorilor săi.

Germanii nu se deranjaseră să-şi ascundă feţele. Şi acum, acela dintre ei care se numea Martin îi permisese să arunce o privire în jur. Asta

 226 ➢

nu însemna, oare, că nu se temeau că vor putea fi identificaţi?

Concluzia nu era, atunci, evidentă? Că nu aveau nicio intenţie să-l lase în viaţă?

Se gândi cu teamă la familia lui.

Îi era ruşine de laşitatea sa. Cedase în faţa terorii de a fi aproape înecat şi a durerii şi le expusese pe mama şi pe sora lui. Sadicul îi promisese că nu le va face rău, dar cum puteai să ai încredere într-un astfel de om? Fusese slab şi slăbiciunea lui putea să aibă consecinţe teribile. Ar trebui să se pedepsească pe sine pentru că-i trădase pe cei dragi? Ar trebui să-şi ia propria viaţă? Ar fi imposibil să-şi strecoare trupul prin ferestrele pe jumătate deschise. Dar ar putea să spargă

lemnul obloanelor cu un scaun şi să se arunce afară. Dar sinuciderea era un păcat capital şi, în afară de asta, se îndoia că ar putea să o ducă

până la capăt.

De ce căzuse asupra lui această soartă teribilă?

Nu dorise decât să fie un umil preot.

De ce îl trimisese Dumnezeu la Mănăstirea Sf. Atanasie, în ziua aceea? De ce fusese el ales de bătrânul călugăr să-l însoţească în criptă?

Dintr-odată, înţelese că răspunsul se afla chiar în întrebare.

Dumnezeu îl alesese pe el. Asta era tot ce avea nevoie să ştie. Nu era menirea lui să înţeleagă planurile Domnului. Nu era menirea lui să

înţeleagă de ce familia lui fusese atrasă în povestea asta. Şi nu era menirea lui să ştie de ce fusese legat de Iisus Hristos, în modul cel mai tangibil: prin suferinţă şi sânge.

Puse sticla de apă pe rama ferestrei şi inspiră de câteva ori, adânc.