Întâi încearcă să te ucidă pe tine pentru ceea ce ai putea să ştii, apoi îl răpesc pe Giovanni. Buza de jos începu să-i tremure. Poate că îl vor tortura. Poate că îl vor ucide, spuse ea, greoi.
Cal nu încercă să-i dea speranţe deşarte. Şi el ajunsese la aceeaşi concluzie.
— Mai este ceva. La momentul respectiv nu mi-am dat seama de legătură, dar, acum, când Giovanni a fost răpit, nu poate fi o simplă
coincidenţă. Am fost jefuit în gara din Napoli, de doi hoţi care mi-au furat servieta.
— Ai fost rănit?
— Eu n-am fost. Ei au fost. Am tendinţa să nu las lucrurile neterminate. Oricum, mi-am recuperat geanta, dar mă gândeam că ei poate căutau o altă cale să afle ce ştiu.
— Iisuse, şopti ea.
— Ce nu pot să înţeleg sub nicio formă este următorul lucru: ce ar fi putut să fie ţinut în acea amărâtă de mănăstire veche care să merite să comiţi răpire sau crimă?
— Încă nu mi-ai spus ce urmează să facem la Roma.
— Ceea ce ştiu cel mai bine să fac. Mergem la o bibliotecă.
La recepţia Grand Hotel de la Minerve, Cal fu întâmpinat cu căldură de managerul de seară.
— Nu vă aşteptam să reveniţi atât de curând, profesore.
— Priveliştea de pe terasa voastră de pe acoperiş este irezistibilă.
— Am două camere minunate pentru dumneavoastră. Să fac o rezervare la cină pentru dumneavoastră şi pentru signorina
180 ➢
Berardino?
Irene stătea lângă el, puţin uluită de eleganţa locului.
Cal îi spuse că era rupt de oboseală şi, probabil, că va comanda ceva la room service înainte să se prăbuşească.
— Dar du-te tu. Este o privelişte minunată asupra Panteonului.
Sau comandă la room service. Comandă orice îţi doreşti.
— Voi fi bine, spuse ea ridicând sacoşa cu mâncare de la Domenica. Este destul aici ca să hrănesc jumătate din Roma.
Dimineaţa următoare, Cal lăsă maşina în garajul hotelului şi luară
un taxi până la Vatican. Pe drum, amândoi confirmară că nopţile lor fuseseră lipsite de evenimente, fără „vizite” ale lui Giovanni. Dar Irene era tulburată de absenţa acestora.
— Cel puţin ăsta este un semn că e în viaţă, spuse ea uitându-se pe fereastră la turiştii lipsiţi de griji.
Deşi era devreme, era o minunată zi de vară şi turiştii se adunaseră
deja în Piaţa San Pietro. Prima oprire o făcură la un mic birou al Vaticanului, chiar la Porta Angelica. Cal sunase înainte pentru a obţine încă un permis de vizitator pentru Irene şi pentru a-şi reînnoi acreditările.
Cu legitimaţiile în mână, o conduse în sus, pe Via di Porta Angelica, spre Via Sant’Anna.
— Când ai vizitat ultima oară Vaticanul? o întrebă el.
— Trebuie să recunosc. A trecut multă vreme. O excursie cu şcoala, cred. Tu probabil că vii tot timpul.
— Casa mea departe de casă.
În curtea Belvedere, se îndreptară spre aripa din piatră cu faţada decolorată, care făcea legătura între cele două braţe care constituiau Palatul Vatican.
— Iată-ne ajunşi, spuse Cal. Biblioteca Apostolică a Vaticanului sau, cum îi spunem noi, cercetătorii tocilari, Vat.
Înăuntru trebuiră să se supună unui control al bagajelor. Paznicul trecu prin hârtiile din servieta lui Cal şi apoi se întoarse către geanta Irenei şi scoase o statuetă de plastic, pictată.
— Sfânta Fecioară Maria, Doamna noastră din Lourdes, spuse ea, timidă. A fost un dar de la Giovanni. Am luat-o cu mine de la
181 ➢
Francavilla ca să-mi poarte noroc sau, poate, ca o încurajare.
Paznicul i-o dădu înapoi.
— Să o aduci la Vatican e ca şi cum ai duce cărbune la Newcastle, spuse Cal.
La recepţie, Cal prezentă permisele şi întrebă dacă monseniorul Pandolfi era disponibil.
