conservatoare

şi

doctrinare

care

constituiseră

caracteristicile domniei lui Clement. Conclavul care îl alesese pe Aspromonte să devină următorul papă crezuse, cel mai probabil, că

găsise un om care va oferi Vaticanului, pentru un deceniu sau chiar mai mult, o continuare a conducerii ferme şi tradiţionale a lui Clement a aparatului Bisericii.

Probabil că doar cei câţiva bătrâni care îl cunoscuseră pe Aspromonte ca pe un preot genovez necopt, cu ochi strălucitori, au 12 Cardinal Camerlengo – este titlul unui post administrativ în administraţia Vaticanului care se ocupă de proprietăţile şi veniturile Sfântului Scaun (n. tr.).

 208 ➢

avut o bănuială că rotundul cardinal cu zâmbet neastâmpărat îşi ascunsese adevăratele intenţii în timpul ascensiunii sale spre colegiul cardinalilor şi apoi mai sus. Imediat ce îşi pusese pe deget Inelul Pescarului13, începuse să modeleze o papalitate nouă, una care să

corespundă idealismului mocnit al tinereţii sale.

„Biserica este dificil de schimbat”, spusese el într-un interviu pentru America, o revistă catolică săptămânală, „în acelaşi fel în care un vapor mare este dificil de cârmit. Dar, dacă în cale îi iese o furtună

periculoasă, vasul trebuie să schimbe direcţia sau se va scufunda.

Furtuna aflată în calea noastră este sărăcia, lipsa de speranţă, degradarea credinţei. Papa este căpitanul vasului nostru. Prin umilinţă, iubire şi devotament pentru dreptatea socială, vreau să

îndrept Biserica, încet-încet, spre ape mai calme în care săracii sunt trataţi cu demnitatea pe care Dumnezeu cu siguranţă o cere.”

Ierarhia Vaticanului ştiuse că trebuie să-şi pună centurile de siguranţă atunci când Celestin refuzase să se mute în apartamentul papal (alesese, în schimb, casa de oaspeţi Domus Sanctae Mathae), când vânduse flota de limuzine şi când închisese centrul de transmisiuni radio al Vaticanului şi îl transformase într-un adăpost pentru săracii Romei. Şi confraţilor lui care îl aleseseră papă, şi care avuseseră curajul să-l întrebe direct, le spusese: „Nu mi-am schimbat petele. Le-am acoperit doar, ca să-l pot servi pe papa Clement cu toată credinţa, în misiunea lui. Poate că am fost capabil să-i influenţez subtil atitudinile şi să-i înmoi unele dintre poziţii. Acum sunt papă şi mă aştept ca şi voi să-mi serviţi cu credinţă misiunea. Şi voi puteţi încerca să mă influenţaţi. Vom vedea dacă veţi reuşi”.

Papa îl aştepta pe Cal în camera mică a casei de oaspeţi pe care el o folosea ca să rezolve treburile oficiale. Nu era cu nimic mai mare decât biroul lui Cal şi, cu excepţia unui scaun ergonomic, special pentru durerile de spate ale papei, mobila era mai modestă decât cea a unui profesor de la Harvard. Celestin se ridică din scaun să-l întâmpine. Faţa lui era prea cărnoasă, de parcă un sculptor ar fi folosit prea mult lut pentru efect, şi ochii lui păreau să danseze cu vioiciune şi bucurie. Spre deosebire de fostul Suveran Pontif, care 13 Inelul Pescarului – Anulus Piscatoris, este unul dintre simbolurile papalităţi, care se trage de la Sf. Petru, primul papă, un fost pescar (n. tr.).

 209 ➢

căuta adânc în dulapul papal îmbrăcăminte şi podoabe pentru a sublinia tradiţia riturilor Bisericii, acest papă prefera să poarte o sutană albă simplă şi pantofi comozi.

— Profesore Donovan, spuse el în engleză întinzând o mână

plinuţă. În sfârşit, ne întâlnim.

— Sanctitatea Voastră, spuse Cal, în italiană. Este o mare onoare pentru mine.

— A, o italiană perfectă. Aşa este mai uşor pentru mine. Ia loc, ia loc. Cafea? Ceai? Apă? Am totul chiar aici, chiar şi un minifrigider şi acum am şi o cafetieră cu capsule. Sunt destul de autonom.

— Aş dori o cafea, fie şi numai ca să le pot spune prietenilor că mi-a făcut-o papa personal.

Celestin începu să râdă şi introduse o capsulă. Spuse că n-ar trebui să bea cafea atât de târziu, dar va ceda tentaţiei.

— Cam asta este cea mai mare tentaţie pe care şi-o poate permite un papă, spuse el. Acum, permite-mi să-ţi prezint scuzele mele. Ar fi trebuit să ne întâlnim când mi-ai trimis raportul. M-am lăsat convins de cardinalul Lauriat să acţionez cu fineţe, ca un jucător de bridge, şi să evit orice controversă, iar raportul tău genera multe controverse.

Asta a fost o greşeală, dar nu-l învinovăţesc pe el. Pe când aveam postul lui, am dat şi eu astfel de sfaturi de nenumărate ori.

— Pot să vă întreb ceva? spuse Cal.

— Bineînţeles, orice. Vrei zahăr? Lapte?

— Fără, mulţumesc. Pentru ce aţi dorit o investigaţie formală în momentul ăsta? Mi s-a părut mai degrabă ciudat. Părintele Giovanni nu avea stigmatele nici măcar de un an.

Papa puse lapte şi o lingură plină de zahăr în ceaşca lui.

— Am să-ţi răspund la întrebare cu o altă întrebare – prietenii mei rabinii obişnuiesc să facă asta. Nu ai avut impresia că Vaticanul încearcă să-l elimine pe preot, să-l pună la pământ, să elimine cultul personalităţii care se forma în jurul lui?

— Da, aşa mi s-a părut. Şi nu numai mie. Prietenii şi familia lui ajunseseră la aceeaşi concluzie. Cred că şi el.

— Ei bine, aceasta era gândirea oficială promovată de prietenii mei din Palatul Apostolic. Dar nu şi a mea. Vezi tu, eu consider că pot să

gândesc mai clar în acest colţ liniştit al Vaticanului, departe de

 210 ➢

interesele înrădăcinate în lumea lor politică. Atunci când încerci să

trăieşti o viaţă umilă, ai tendinţa să ai gânduri umile. Şi ce poate să-ţi ofere mai multă umilinţă decât să-ţi deschizi inima către posibilitatea miracolelor? Miracolele, până la urmă, nu vin de la oameni. Ele vin de la Dumnezeu. Noi nu le controlăm, doar le trăim cu veneraţie şi gratitudine. Nu mi-e teamă de miracole. Le doresc. Fără miracole, religia este doar filosofie. Dacă acest tânăr, Padre Gio, chiar poartă

stigmatele lui Hristos, atunci sunt mai mult decât bucuros. Un astfel de miracol nu umbreşte Vaticanul sau papalitatea, ci ne întăreşte instituţiile şi credinţa.

— Dar îmi închipui că Bisericii nu i-ar face un bine dacă ar fi un impostor.

— Da, într-adevăr, profesore. Fraţii mei, cardinali, şi-au exprimat destul de puternic această îngrijorare. Ei se aşteptau ca investigaţia să

dezvăluie un preot tânăr, tulburat, care îşi producea singur rănile şi care, intenţionat sau nu, îşi înşela enoriaşii. Dar nu asta a fost concluzia raportului.

— Nu a fost asta.

— În felul în care interpretez eu istoria, Biserica a făcut de mântuială investigaţia lui Padre Pio. După cum chiar tu ai dovedit cu documente în cartea ta, Pius al XI-lea a cerut să fie prima oară

investigat în anii ’20 şi l-au considerat suspect. Marele frate franciscan şi medic Agostino Gemelli l-a etichetat pe Pio drept un psihopat care se automutilează, care probabil îşi ţinea rănile deschise cu acid carbolic. Unele dintre lucrările lui Pio, în care îşi descrie experienţele mistice, erau copiate cuvânt cu cuvânt din scrisorile unei stigmatizate din secolul al nouăsprezecelea, Gemma Galgani. Papa Ioan al XXIII-lea nu îl credea. În particular îl numea un idol de paie.

Totuşi, urmaşul lui, Paul al VI-lea, a respins toate acuzaţiile împotriva lui Pio şi Ioan Paul al II-lea, după cum ştii, l-a declarat sfânt, iar restul e istorie. Acum este Sfântul Pio din Pietrelcina. A devenit unul dintre cei mai populari sfinţi ai noştri din întreaga lume. Există mai mult de trei mii de grupuri de rugăciune dedicate lui, cu trei milioane de membri. Mai mulţi catolici italieni se roagă la Padre Pio pentru miracole decât la orice alt sfânt. Este impresionant, nu?

Cal fu de acord.

 211 ➢

— Dar, în cartea ta, tu eşti mai degrabă neangajat.

— Pentru că nu am întâlnit niciodată personajul. Tot ce am putut face, în calitate de om de ştiinţă, a fost să tratez izvoarele istorice, să