— Chestia asta este uimitoare, Rahn. Te-ai descurcat bine.
— Vă mulţumesc, spuse Rahn şi îşi umflă pieptul.
— Va trebui să-l informez pe führer, dar nu încă. Am nevoie de o demonstraţie mai dramatică. Te vei întoarce imediat la Viena. Iată ce vreau să faci.
Rahn îi ascultă ordinele şi protestă.
— Este clar, Herr Himmler, că nu pot să fac asta prin furt sau şmecherii.
— Înţeleg asta, spuse Himmler. Îl voi contacta pe ministrul de externe al Austriei, Egon Berger-Waldenegg, şi te voi prezenta drept ziarist la jurnalele de actualităţi oficiale ale Reichului. Îi voi spune că
genul ăsta de informare culturală va demonstra că popoarele german şi austriac au interese comune dincolo de neînţelegerile noastre politice. Ar fi o demonstraţie a intenţiilor noastre paşnice. Nu este un om foarte puternic. Este un optimist. Cred că va muşca momeala.
Îi spuse lui Rahn să se pregătească pentru mai multe instrucţiuni, dar când Rahn salută şi se întoarse să plece, Himmler îi spuse că mai aveau ceva de discutat.
— Nu mi-ai povestit despre călugărul italian, Padre Pio.
— Da, desigur, spuse Rahn. Contactele noastre din guvernul lui Mussolini au reuşit să-mi aranjeze o audienţă la Foggia. Am avut puţin timp la dispoziţie, dar am plecat de acolo cu un punct de vedere diferit asupra chestiunii. Nu cred că acest călugăr este un stigmatizat autentic. Prin urmare, aş spune că orice altă anchetă
referitoare la cartea grecească pe care am descoperit-o la Biblioteca Vaticanului, cea la care m-am referit în raportul meu cu codul VAT
GR 1001, nu este justificată.
— Este posibil să te înşeli? întrebă Himmler.
— Se poate, spuse Rahn, dar chiar dacă greşesc, călugărul a negat vehement orice expuneri relevante, aşa cum sunt acestea descrise în carte. Consider că acest caz al lui Padre Pio trebuie închis.
Lui Rahn abia dacă îi venea să creadă că ţine în mâinile sale Lancea Sfântă. O simţea grea şi puternică. Directorul muzeului, Herr Mueller, insistase ca el să poarte mănuşi de bumbac înainte să o atingă. Dacă Mueller nu s-ar fi învârtit prin jur ca o cloşcă, şi-ar fi
147 ➢
scos mănuşile ca să simtă oţelul roman, ascuţit, pe pielea goală.
Se aflau într-un depozit al muzeului, în spatele biroului curatorului Trezoreriei Imperiale, şi se pregăteau pentru o filmare pentru jurnalele de ştiri. Rahn poza în prezentator. El adusese de la Berlin un cameraman şi un electrician. Rahn aşeză cu grijă suliţa pe perna ei de catifea, pe o masă de lucru. Printr-o răsucire a unui întrerupător, lancea fu scăldată în lumina incandescentă a reflectoarelor.
— Dacă aţi putea să staţi chiar aici, Herr Mueller, spuse Rahn, voi realiza interviul şi îl voi înregistra pe film.
— Ce o să mă întrebaţi? îl întrebă Mueller.
— Întrebări obişnuite despre artefact. Oricum, răspunsurile dumneavoastră exacte nu contează. Vom adăuga sunetul mai târziu, cu aprobarea dumneavoastră, desigur.
— Şi interviul va fi prezentat în Germania?
— Într-adevăr, va fi.
Cu lancea ca fundal, Rahn îi luă un interviu lui Mueller, până când operatorul spuse că era mulţumit.
— Asta e tot? întrebă Mueller.
— Da, a ieşit destul de bine, spuse Rahn. N-ar trebui să vă mai reţinem, Herr Mueller. Probabil că sunteţi un om ocupat. Ne strângem echipamentele şi plecăm.
Mueller îşi verifică ceasul.
— Este vremea prânzului, spuse el. Tu şi echipa trebuie să mă
însoţiţi în sala de mese.
Rahn încercă politicos să se eschiveze. Tot ceea ce dorea era să
filmeze o demonstraţie pentru Adolf Hitler, o demonstraţie puternică, în care lancea strălucea în prezenţa spinului şi a bucăţii de cui pe care le adusese cu el. După asta, voia să plece.
Dar Mueller era ca un câine înfometat care primise un os. Insistă şi Rahn trebui să cedeze.
— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră. Foarte bine, spuse el.
Putem lăsa lancea aici în timp ce luăm masa? Va trebui să mai tragem nişte prim-planuri înainte să terminăm.
— Bine, bine, spuse Mueller. Vom încuia uşa. Curatorul va supraveghea lucrurile.
148 ➢
Rahn se duse după sacul lui, dar Mueller îl asigură, râzând, că dacă
lancea este în siguranţă, atunci şi sacul lui va fi.
După vreo treizeci de minute, curatorul descuie uşa şi intră în depozit să caute o cutie cu artefacte pe care voia să le inventarieze.
