Încruntarea lui Cecchi spunea totul.

 175 ➢

— Nici măcar carabinierilor?

— Dacă Vaticanul îmi acordă permisiunea, aş fi bucuros să discut cu dumneavoastră despre asta.

— Deci, abia aţi cunoscut familia Berardino, v-aţi întors în Statele Unite şi acum aţi venit înapoi să vă oferiţi ajutorul. Consider că este admirabil şi neobişnuit, în acelaşi timp.

Cal şi Irene schimbară o privire. El ştia la ce se gândea ea. Dacă s-ar fi apucat să-şi descrie experienţele psihice, acum ar fi fost momentul să-l ia deoparte pe ofiţer. Dar Cal ştia şi cum se va termina povestea – cu dispreţ şi ridiculizare.

Irene ajunsese, probabil, la aceeaşi concluzie.

— Profesorul Donovan este un om foarte înţelegător, domnule locotenent-colonel. Deşi îl cunoaştem de puţină vreme, a demonstrat că este un prieten al lui Giovanni şi un prieten al nostru. Nu ar fi lumea un loc mai bun dacă ar exista mai mulţi oameni ca el?

Pe faţa lui Cecchi flutură un zâmbet scurt. Îi dădu lui Irene ceaşca şi farfurioara şi spuse:

— Într-adevăr, ar fi. Deci, profesore, în clipa asta, în lipsa unor informaţii semnificative despre răpire, nu ştiu dacă stigmatele preotului joacă vreun rol în acest caz. Dacă, în cursul investigaţiei mele, voi simţi nevoia să solicit respectiva permisiune despre care vorbiţi, cine, dacă îmi permiteţi întrebarea, de la Vatican, a solicitat ajutorul dumneavoastră? Trebuie să ştiu pe cine să sun?

Cecchi clipi uimit la răspunsul lui Cal:

— Papa Celestin. Cred că numărul lui se găseşte în agenda Sfântului Scaun.

Bărbatul care zăbovea peste drum de clădirea în care se afla apartamentul familiei Berardino făcu repede câteva fotografii în timp ce se prefăcea că citeşte ceva pe ecranul telefonului mobil. Le ataşă

unui mesaj text şi le trimise la un număr anonim pe care îl primise.

La Berlin, al doilea telefon al lui Lambret Schneider începu să

vibreze. Ataşate unui mesaj gol, se aflau câteva fotografii care înfăţişau un bărbat care ieşea dintr-o clădire de apartamente şi se îndrepta spre propria locuinţă.

— Profesore Donovan, spuse Schneider cu voce tare, ce cauţi

 176 ➢

înapoi în Italia?

 177 ➢

NOUĂSPREZECE

Cal conducea înapoi, spre Roma, doar că de data aceasta nu era singur. Pe scaunul pasagerului, alături de el, se afla Irene.

Luase decizia de a veni cu el în timpul unei plimbări pe plajă. În timp ce se strecurau prin mulţimea de oameni de pe plajă, printre şezlonguri şi umbrele, încercaseră să facă un plan de acţiune.

— Înţeleg că te-ai gândit că relatarea viziunilor noastre colective ar fi fost o idee proastă, spusese el.

— O idee teribilă. Mi-ai citit gândurile?

— Era evident.

— Oricum nu ne-ar fi crezut dacă am fi spus lucrurile astea poliţiei. Tipul ăsta, Cecchi, s-ar fi întors la Roma şi n-am mai fi auzit de el niciodată. Ar fi spus tuturor că sora preotului dispărut şi americanul au scăpat, probabil, dintr-un azil de nebuni.

— Poate chiar aşa este, spusese el.

— Ce ar trebui să facem? întrebase ea. Sincer, nu-mi pot imagina ce pot să rezolve doi civili într-o problemă care ţine de poliţie.

— Noi avem ceva ce poliţia nu are. Cumva, fratele tău comunică cu noi. Trebuie doar să ascultăm.

Mulţimea se împuţinase pe măsură ce se îndepărtaseră de dig. Cu fluxul care creştea şi apa care le clipocea la picioare, el se întorsese spre ea şi îi făcuse această propunere.

— Haide să lucrăm împreună. Vino cu mine la Roma. Ştiu unde vreau să merg mai întâi.

— Nu ştiu cum pot să fiu eu de ajutor.

— Giovanni ne cheamă. Am senzaţia că dacă vom fi împreună, s-ar putea să-l auzim mai bine.

— Nu sună foarte ştiinţific.

El râsese.

— Poate că din cauză că sunt doar sociolog.

— Eu sunt doar cu puţin mai bine, spusese ea. Sunt profesor de ştiinţe.

— La ce nivel?

 178 ➢

— Liceu. Un fel de high school de la voi. Ea făcuse o pauză. Uite ce e, nu am unde să stau la Roma.

— Au hoteluri pe acolo, spusese el, râzând.

Ei nu-i picase prea bine remarca lui.

— Da, mulţumesc pentru această informaţie. Dar un profesor de liceu nu-şi poate permite să stea la hotel, la Roma, în plin sezon.

— Plătesc eu. Şi îmi pare rău, am fost superficial. Te asigur că este singurul meu defect.

— Scuze acceptate, spuse ea. Două camere.

— Batem palma.

Era încă devreme şi mai aveau câteva ore de lumină, iar traficul era lejer. Domenica insistase să le pună mâncare şi băutură la pachet şi Irene îi oferi un sandvici cu friptură de vită.