Cardinalul Gallegos aprobă din cap.
— Neconcludent, înţeleg. Doctor Tellini, care este opinia dumneavoastră?
În timp ce vorbi, doctorul consultă o ciornă a raportului său medical. Începu prin a descrie localizarea rănilor de la încheieturi.
— Ar trebui să spun că anatomia încheieturii mâinii este mai potrivită pentru răstignire decât cea a palmelor, pentru că poate susţine mai bine greutatea corpului. Stigmatele din palmă sunt, după
părerea mea, un semnal de alarmă pentru fraudă, întrucât cel care le prezintă este influenţat mai degrabă de credinţele populare decât de adevărata practică a romanilor. După cum am aflat de la profesor, stigmatele limitate la extremităţile superioare şi care nu apar şi la cele inferioare sunt destul de neobişnuite, istoric. Leziunile lui Berardino sunt de adâncime moderată, trec prin straturile epidermice şi ajung la ţesutul subcutanat. Există o iritare şi un spasm al tendoanelor care au efecte asupra anumitor funcţii, dar nu există leziuni ale acestora. La marginile ulceraţiilor exista nişte sânge uscat, dar în cea mai mare parte am văzut supurând sânge proaspăt. Nu există niciun fel de semne ale unei infecţii acute sau cronice.
— Asta nu este neobişnuit pentru cineva care are aceste răni de mai multe luni? întrebă Gallegos.
— Se poate. Deşi poate fi şi mărturia unei îngrijiri atente a rănilor, spuse Tellini. El are provizii serioase de bandaje sterile şi tifon.
Radiografia încheieturilor sale nu arată niciun fel de leziune a oaselor. Testele de sânge arată că nu are probleme cu coagularea sângelui şi că suferă de o uşoară anemie, cu valori puţin sub limita inferioară normală pentru un bărbat de vârsta lui. În orice caz, medicul lui i-a administrat periodic transfuzii de sânge. Cât despre starea lui psihologică, nu sunt de specialitate, dar nici nu sunt începător în evaluarea stării emoţionale a pacienţilor mei. Consider că este oarecum imatur şi puţin reţinut în răspunsuri, de parcă ar avea ceva de ascuns. Am efectuat o cercetare a locuinţei lui, în căutare de acizi, baze sau orice tip de agent coroziv al pielii şi nu am găsit nimic. În orice caz, a fost o examinare superficială, nu una criminalistică. Aş fi putut rata cu uşurinţă o ascunzătoare bine camuflată. Concluzia mea este asemănătoare cu a profesorului.
136 ➢
Consider că natura stigmatelor sale este neconcludentă deşi am pornit de la prejudecata că-şi provoacă singur rănile prin aplicarea periodică a unor substanţe necunoscute.
Secretarul de stat privi în jur cu un aer satisfăcut.
— Spuneţi-mi, doctore, ce alte investigaţii aţi recomanda pentru a lămuri definitiv această chestiune?
— Aş spune că ar trebui să fie îndepărtat de la Monte Sulla şi mutat într-un loc nou unde să nu aibă acces la substanţe iritante.
Acolo ar trebui să fie supravegheat îndeaproape. Dacă stigmatul se vindecă, atunci chestiunea va fi rezolvată.
— Cu siguranţă, asta este o mişcare pe care ar putea să o recomande şi Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, spuse Gallegos.
— Sunteţi de acord, profesore? întrebă Lauriat.
Cal nu se mai gândea la preotul însângerat. Se gândea cum să se urce într-un avion şi să se întoarcă la Cambridge, să se afunde în cartea lui despre Toma d’Aquino. Terminase cu politica de la Vatican.
— Îmi pare rău, vreţi să repetaţi?
Lauriat păru să-i ofere o scuză, atribuind, poate, neatenţia sa contuziei pe care o suferise.
— Desigur, profesore, spuse el, înainte de a repeta sugestia lui Tellini.
— Cred că este o idee excelentă, spuse Cal. Aş fi interesat să aflu cum se rezolvă singur acest caz, în viitor.
137 ➢
CINCISPREZECE
Viena, 1935
Nicio altă clădire din vreun oraş care se mândreşte să-şi serbeze bogăţia nu se poate compara cu Palatul Hofburg. Construit în secolul al paisprezecelea şi extins în fiecare secol de atunci încoace, el stă
mărturie bogăţiei şi puterii imperiului Austro-Ungar.
O siluetă solitară, îmbrăcată într-un pardesiu negru şi cu o pălărie neagră, îşi croia drum prin însorita Heldenplatz, călcând peste umbra lungă lăsată de statuia avântată a arhiducelui Carol. În curtea elveţiană, cea mai veche aripă a palatului, urcă un singur rând de trepte de marmură şi intră în Trezoreria Imperială.
Era după-amiază târziu, şi paznicul îl informă că avea la dispoziţie cam o jumătate de oră pentru vizită, înainte de ora 5 p.m. ora de închidere, apoi îl întrebă dacă are nevoie de îndrumări către o anume galerie.
— Nu, mulţumesc, spuse Otto Rahn. Ştiu exact unde trebuie să mă
duc.
— Trebuie să vă verific bagajul.
— De ce? pufni Rahn.
— Nu cu mult timp în urmă, a intrat un anarhist cu un ciocan.
Voia să spargă ceva de valoare.
— Eu nu sunt anarhist şi nu am niciun ciocan.
— Este obligatoriu.
Sacul lui de piele conţinea câteva jurnale, un set de stilouri şi patru punguţe de piele care nu-l interesară pe paznic. Îi făcu semn să
treacă.
Făcuse de curând un drum la muzeu şi ştia exact unde trebuia să
