GLENN COOPER

— (Cal Donovan #1) —

SEMNUL CRUCII

Original: Sign of the Cross (2018) Traducere din limba engleză:

LINGUA CONNEXION

virtual-project.eu

— 2020 —

 2 ➢

UNU

Provincia romană Siria, Palestina, 327

Soarele necruţător al Ierusalimului pârjolise pământul şi îl făcuse tare ca piatra. În ciuda căldurii din timpul zilei, muncitorii, cu busturile goale şi înarmaţi cu târnăcoape grele, nu îndrăzneau să rupă

ritmul muncii. Doamna se afla prin apropiere, urmărindu-le fiecare mişcare, ascultând sunetele muzicale ale fierului care lovea pământul întărit.

Ea şedea, la umbra cortului, pe un morman de pietriş aplatizat şi supraveghea săpăturile. Soldaţi romani încruntaţi stăteau de pază la fiecare colţ al ţarcului deschis. Aceşti bărbaţi şi camarazii lor, care înconjuraseră locul, nu erau legionari obişnuiţi, ci o cohortă de centurioni de elită, aleşi chiar de împărat. Nu existau ameninţări specifice la adresa doamnei şi nici măcar o atmosferă ameninţătoare în general. De fapt, cei mai mulţi oameni din Ierusalim îi susţineau activităţile şi îi apreciau generozitatea faţă de cei săraci. Dar nu trebuia să lase loc de greşeală. Un singur nemulţumit cu o praştie ar fi putut să producă un dezastru. Aceasta era mama împăratului, o împărăteasă puternică.

Flavia Iulia Elena Augusta.

Femeia de rând care devenise consoarta unui împărat, Constantinus Chlorus, şi care dăduse naştere altuia, şi mai important, pe care istoria va ajunge să-l cunoască drept Constantin cel Mare.

Bărbatul care sfidase secole de tradiţie romană, măturase zeii şi se convertise la creştinism.

Dacă el măturase zeii, atunci Elena fusese mătura.

Atât de îndrăgostită era de această nouă religie creştină încât, la vârsta de aproape optzeci de ani – când cele mai multe femei de viţă

nobilă, complet senilizate, erau purtate dintr-o cameră într-alta, prin confortabilele vile romane – sprintena Elena făcea pelerinaje în locuri îndepărtate, în căutarea relicvelor lui Iisus.

Ajunsă în oraşul sfânt Ierusalim, împreună cu suita sa, uimise

 3 ➢

oamenii de rând umblând printre ei, în pieţe şi biserici, întrebând ce ştiau de la strămoşii lor despre locul în care se află mormântul lui Iisus şi despre Golgota: locul în care fusese răstignit. Istoria transmisă

oral era puternică. Trei sute de ani într-o ţară atât de veche şi de plină

de legende nu însemnau decât un grăunte de timp. Acum, la doi ani de la începere, expediţia se apropia de final, iar succesul Elenei era uluitor. Construise biserici în locul din Betleem unde credea că se născuse Iisus şi pe Muntele Măslinilor, locul înălţării sale. Dar aceste descoperiri nu erau decât fleacuri în comparaţie cu imensa misiune de pe Golgota: zona cel mai des menţionată de către localnici ca fiind locul înmormântării lui Iisus. Cu două sute de ani în urmă, împăratul Hadrian începuse reconstrucţia Ierusalimului, în urma revoltelor violente şi distrugătoare ale evreilor. Pe Golgota, el acoperise terenul cu pământ şi ridicase un mare templu închinat lui Venus, şi Elenei îi revenise sarcina să distrugă clădirea, piatră cu piatră.

Veneratul episcop Macarie al Ierusalimului era tovarăşul de nedespărţit al Elenei, sfătuitorul spiritual, şi el fusese cel care alesese locul pentru săpături, odată ce zona fusese eliberată. O echipă de bărbaţi cu târnăcoape şi lopeţi (cea mai mare parte sirieni şi greci), conduşi de un supraveghetor, un sirian impunător numit Safar, descoperise curând un mormânt vechi, tăiat în piatră în stil evreiesc.

Safar îl ajutase pe Macarie să coboare pe o scară în groapa excavată şi, când bătrânul episcop revenise alături de Elena, proclamase, în lacrimi, că acesta era adevăratul mormânt al Mântuitorului. După

câteva săptămâni, undeva în apropiere, săpătorii descoperiseră trei perechi de bârne de lemn, descompuse şi pietrificate. După ce fuseseră scoase din groapă şi aşezate pentru ca Elena să le cerceteze, ea şi Macarie declaraseră cu bucurie că acestea erau crucile lui Hristos şi ale celor doi hoţi. Dar care dintre ele fusese a lui Hristos?

Macarie propuse o soluţie pentru această problemă supărătoare.

Bucăţi din cele trei cruci fuseseră duse lângă o femeie bolnavă, care era pe moarte din cauza unor tumori în stomac. La început, una dintre bucăţile de lemn fusese aşezată în mâna ei. Nu se întâmplase nimic. Nici cea de a doua bucată nu avusese vreun efect. Dar a treia bucată fusese miraculoasă. În timp ce strângea aşchia de lemn, pielea femeii îşi schimbase culoarea din galben în roz, iar umflătura din

 4 ➢

burtă se retrăsese. Ea se ridicase, pentru prima oară după multă

vreme, şi zâmbise.

Găsiseră Sfânta Cruce.

Elena mai avea o singură misiune înainte să-şi ia relicvele şi să

pornească înapoi spre Roma. Ea îi trimise pe săpători înapoi în groapă

să găsească şi cuiele răstignirii.

— Ar trebui să fie trei, sau patru? îl întrebă ea pe Macarie.

Episcopul se aşeză alături de ea în cort.

— Nu ştiu, doamna mea. Unii călăi preferau să bată cuie separate pentru fiecare gleznă. Alţii înfigeau un singur cui în ambele glezne.

— Aş vrea să se grăbească, spuse ea. Sunt femeie bătrână.

Episcopul râse îndatoritor. O auzise spunând lucrul acesta de nenumărate ori.

Jos în groapă, ascuns vederii lor, Safar îşi supraveghea oamenii cum îndepărtau pământul de sub locul în care găsiseră Sfânta Cruce.

Ochii săi ageri observară ceva. Îl împinse într-o parte pe cel mai apropiat muncitor şi continuă să sape cu târnăcopul lui. În timp ce săpa, aşezat în genunchi, dezveli un cui mare, înnegrit de rugină. Era lung cât palma unui om, cu secţiune pătrată şi capul turtit, intact. Era pe punctul să-l tragă afară când privirea i se opri asupra unui alt punct negru, în apropiere, şi, curând, descoperi un al doilea cui, ceva mai scurt, cu vârful rupt. Apoi un bărbat aflat la câţiva paşi depărtare îl strigă în siriană. Găsise încă un cui şi, în timp ce Safar săpa în jurul lui, observă încă ceva negru. În curând, descoperiră patru cuie.

Ultimului dintre ele îi lipsea jumătate din cap, aparent smuls când fusese bătut sau când fusese scos din cruce.

— Doamna va fi mulţumită, nu-i aşa? îl întrebă lucrătorul pe Safar.