ajungă. Trecând repede prin galeriile încărcate cu picturi şi sculpturi nepreţuite, el intră într-o încăpere în mijlocul căreia se afla o cutie din sticlă, care conţinea vestita coroană, globul şi sceptrul Sfântului Imperiu Roman. Aceste comori îl interesau prea puţin pe Rahn, dar un paznic în vârstă se învârtea pe lângă comorile imperiale, aşa că se
138 ➢
opri să admire, ca un turist obişnuit, coroana incrustată cu bijuterii.
Camera următoare adăpostea obiectul pe care îl căuta. În timp ce intra, îşi ţinu respiraţia cu speranţa că, având în vedere ora târzie, nu vor fi paznici şi puţini, dacă nu cumva niciun vizitator. Rugile îi fură
ascultate. Aşteptă ca un bărbat şi o femeie, olandezi, după vorbă, să
părăsească încăperea, şi se îndreptă direct către una dintre vitrine.
Acolo se aflau expuse trei obiecte.
În centru era crucea imperială, un crucifix din lemn, făcut în 1030, care era acoperit cu aur şi pietre preţioase.
În dreapta era un crucifix mai mic, modelat în secolul al treisprezecelea în jurul unui fragment de lemn, despre care se spunea că ar fi o bucată din Sfânta Cruce.
În stânga, aşezată pe o bucată de catifea, era Lancea Sfântă, în căptuşeala ei de aur, care strălucea mai tare decât orice alt obiect de aur din cameră.
Rahn se uită din nou prin sală şi căută într-una dintre punguţele de piele din sacul său. În interiorul ei se afla un plic cu toate cele trei relicve din piele pe care le adunase în călătoriile sale prin Europa, fiecare o pretinsă bucată din sandalele lui Hristos.
Testul pe care îl plănuise era destul de simplu. Urma să atingă
relicva ţinută în pensetă de geamul vitrinei, în punctul cel mai apropiat de lance.
Atunci va vedea dacă se întâmplă ceva cu lancea, dacă, după
expresia lui Eusebiu, „strălucea ca focul”.
Aşeză prima bucată de piele.
Nu se întâmplă nimic, dar cât de mult ar trebui să aştepte?
„Să fim exacţi, se gândi el, cinci secunde pentru fiecare obiect.”
Înainte de a poziţiona o altă relicvă, îl căută din priviri pe paznic, dar locul acestuia era gol.
Niciuna dintre bucăţile de piele nu produse vreo schimbare asupra suliţei.
Următoarea pungă conţinea relicve de haine, poate rămăşiţe ale veşmântului şi glugii funerare a lui Hristos, fiecare în propriul său plic.
Îi luă câteva minute să le verifice şi, din nou, fără niciun efect.
A treia pungă conţinea resturi de lemn; toate presupuse a fi relicve
139 ➢
ale crucii lui Hristos. Aruncă o privire la crucifixul mai mic din interiorul vitrinei şi se gândi că fie era un fals, fie tot acest exerciţiu era o pierdere de timp.
În timp ce poziţiona prima bucată de lemn, auzi o voce aspră.
— Hei, tu!
Rahn ascunse relicva în palmă şi se întoarse, cu sacul de piele care se balansă pe lângă corp, şi şterse uşor geamul vitrinei.
— Ai grijă cu sacul. Nu vrem să zgâriem sticla, nu-i aşa? spuse paznicul în vârstă.
— Sigur că nu, răspunse Rahn. M-ai speriat.
— Închidem peste cincisprezece minute, ştii asta?
— Sigur. O să ies în curând.
— Ai grijă să ieşi, bombăni paznicul şi se întoarse în cealaltă
cameră.
Câteva minute mai târziu, după ce termină cu bucăţile de lemn, Rahn pescui ultima pungă, care conţinea o cutie metalică.
Se uită la ceas. Paznicul urma să se întoarcă în curând.
— Pierdere de vreme, murmură el, în timp ce apucă primul dintre cei paisprezece spini din plicul lui de hârtie. Dar nu avea cum să
grăbească experimentul şi el era un om metodic. Spinul era uşor curbat şi delicat, aşa că nu-l putea apăsa prea tare pe sticlă.
Din nou, nu se întâmplă nimic.
„Numărul doi”, gândi el, aşezând cel de-al doilea spin. Nimic.
