Înjură. Frontul atmosferic ce aducea ploaia spre munte blocase şi ultimele raze de lumină ale serii, aşa că drumul întortocheat şi alunecos avea să fie o provocare mult mai mare. Reduse viteza şi aprinse faza lungă, dar ploaia începuse să cadă în rafale şi descoperi că faza scurtă ajuta mai mult.
Oglinda retrovizoare păru să explodeze de lumină.
Miji instinctiv ochii pentru a se feri de farurile din spate, care se reflectau direct în pupilele lui dilatate.
— Dobitocule! strigă el.
Apăsă de câteva ori frâna pentru a-i semnaliza nesimţitului din spatele lui că nu agrea spectacolul de lumini.
Răspunsul veni în forma unei izbituri, care-l făcu să dea cu capul de tetieră.
Sunetul barei din spate care cedă şi luminile de poziţie din spate care se sparseră îi înăbuşiră înjurăturile. Maşina fu împinsă înainte şi văzu parapetele de protecţie care se apropiau rapid umplându-i parbrizul. Apăsă puternic pe frână şi viră spre stânga.
Dacă avea de ales, prefera să lovească muntele decât să zboare de pe el.
Peugeot-ul era un model nou, cu frâne bune şi suspensii solide.
Reuşi să readucă maşina sub control şi să încetinească până la o viteză foarte mică.
Ciocnirea trebuie să fi spart farurile vehiculului din spate pentru că
nu văzu venind următoarea lovitură.
Din nou dădu cu capul de tetieră şi din nou portbagajul Peugeot-ului se boţi. Maşina se lovi de peretele stâncos al muntelui, deformând bara din faţă. Impactul fusese dintr-o parte, aşa că
airbagul nu se declanşase.
— Mama…
Nu avu timp să termine. Atacatorul – şi, da, trebuia să accepte că
acesta nu era un accident – se lipise de ceea ce rămăsese din bara din spate şi îl împingea spre parapet.
Panicat, Cal decuplă ambreiajul şi apăsă cât putu de tare pe frână, dar celălalt vehicul, probabil o camionetă, avea o greutate mai mare şi îl împingea tot mai aproape de prăpastie.
Prim minte îi trecură ca fulgerul opţiunile pe care le avea.
122 ➢
Putea să sară din maşină – dar asta l-ar fi lăsat şi mai vulnerabil în faţa tonelor de metal care veneau spre el.
Putea să bage în marşarier.
Sau putea…
Alese a treia opţiune şi băgă în viteza a doua, apoi apăsă puternic acceleraţia. Eliberat de camionetă, alunecă departe de parapet şi începu să coboare pe drumul de munte neluminat. Ploaia care îi inunda parbrizul şi drumul îngust şi sinuos erau în avantajul atacatorului său.
„N-o să scap cu bine din asta”, se gândi şi strânse volanul cu atâta forţă încât simţi că-i plesnesc tendoanele.
Drumul îi solicita toată atenţia, dar nu se putea opri să nu arunce scurte priviri în oglinda retrovizoare. Ştia că maşina se află tot acolo, dar, fără faruri, nu putea să o vadă. Putea să-l lovească din nou, în orice moment, şi, dacă se întâmpla asta, nu ştia dacă mai putea menţine controlul maşinii, la viteza cu care rula.
Cauciucurile scârţâiră la o curbă strânsă. Trebui să încetinească şi, când făcu acest lucru, văzu un punct portocaliu în oglindă.
Camioneta era mai aproape decât crezuse şi şoferul fuma o ţigară.
Acceleră din nou şi se luptă cu forţa centrifugă în timp ce luă
curbele.
Se strădui să-şi dea seama cât de departe se afla de poalele muntelui şi de ieşirea către sat.
Era prea departe. Al naibii de departe.
Fu orbit din nou.
Faruri care se apropiau rapid.
O altă maşină care urca pe munte.
Şoferul maşinii respective ar fi trebuit să o ia pe partea cu muntele, dar pierdu controlul maşinii când văzu Peugeot-ul grăbit şi trecu dincolo de linia mediană.
O secundă până la impact. Cal trase tare de volan spre stânga.
Văzu un perete de stâncă neagră, apoi o viziune, aceeaşi faţă
delicată pe care o văzuse atunci când îl îmbrăţişase Giovanni. Apăru nu mai mult decât intervalul dintre două bătăi de inimă, apoi nimic.
