— România. Ce-i cu România?

— O sursă din Polonia mi-a spus de o biserică, despre care se spunea că are o relicvă, o bucată dintr-unul dintre cele trei cuie pe care le-a găsit împărăteasa Elena la Ierusalim. Această biserică anume şi relicva ei îmi erau necunoscute. După cunoştinţele mele, nu există

niciun fel de menţiune înregistrată despre acest loc din România, în nicio lucrare de referinţă despre relicvele sfinte. Oricum, am hotărât să-mi prelungesc călătoria şi să mă aventurez în România. Mă

gândeam că nu am nimic de pierdut. Biserica Sf. Iacob este o biserică

fără pretenţii, dintr-un cartier liniştit al oraşului. Când am fost acolo, nu erau nici vizitatori, nici credincioşi. Am dat ocol bisericii de două

ori fără să găsesc relicva şi, în cele din urmă, am ciocănit la uşa casei parohiale. Parohul era un tip genial, care a fost foarte fericit să-mi

 145 ➢

arate ceea ce venisem să văd. Am înţeles de ce o ratasem. Era o urnă

simplă, într-o firidă din capelă, care nu avea nicio etichetă sau inscripţie. El mi-a explicat că nimeni nu credea că obiectul din urnă

era o relicvă importantă, sigur nu o bucată dintr-un Cui Sfânt.

Provenienţa ei se pierduse în timp. Pur şi simplu, era acolo dintotdeauna. Aşa că mi-a arătat-o. Era doar o aşchie de fier, aşezată

pe o cârpă de bumbac. Tocmai atunci a intrat un enoriaş şi l-a abordat pe preot, ceea ce mi-a oferit ocazia să testez fierul cu un spin.

Priviţi.

Rahn ridică degetul mare şi mijlociul de la mâna stângă.

Amândouă aveau cicatrice.

— Şi ce ai făcut? întrebă Himmler.

— Când s-a întors parohul, i-am spus că eram un colecţionar de relicve şi că, deşi bucata de fier nu avea nicio valoare, mă interesa şi aş fi fost dispus să plătesc pentru ea. Ei bine, el mi-a făcut un tur de o oră al bisericii şi mi-a arătat starea de paragină. Acoperişul curgea, era umezeală, ramele ferestrelor erau putrezite. Aşa că i-am făcut o ofertă. O ofertă generoasă în valută-forte.

— Şi? Şi?

— Şi iat-o aici! spuse Rahn şi deschise o cutie mică.

Himmler privi pe deasupra ochelarilor lui cu ramă de sârmă şi trebui să-i scoată şi să ia o lupă ca să poată examina mai bine.

— Este minuscul! spuse el.

— Minuscul, dar important. Vă rog să observaţi.

Rahn venise pregătit. Ridică aşchia de fier din cutie cu penseta şi o aşeză pe biroul lui Himmler, pe reversul unei monede de argint de cinci mărci germane, chiar pe clopotniţa gravată a bisericii din Potsdam. Cu ajutorul unui cleşte bine izolat – îşi învăţase lecţia –, apucă unul dintre spini şi îl ţinu deasupra monedei.

Imediat, spinul îşi schimbă culoarea din maro în portocaliu, apoi în roşu aprins şi la fel se întâmplă şi cu aşchia de fier. Când îndepărtă

cleştele, culorile reveniră la normal.

Himmler rămase înmărmurit.

— Pot să încerc şi eu?

Himmler repetă experimentul, apoi rămase tăcut. Se ridică, se plimbă şi apoi se aşeză din nou.

 146 ➢

— Chestia asta este uimitoare, Rahn. Te-ai descurcat bine.

— Vă mulţumesc, spuse Rahn şi îşi umflă pieptul.

— Va trebui să-l informez pe führer, dar nu încă. Am nevoie de o demonstraţie mai dramatică. Te vei întoarce imediat la Viena. Iată ce vreau să faci.

Rahn îi ascultă ordinele şi protestă.

— Este clar, Herr Himmler, că nu pot să fac asta prin furt sau şmecherii.

— Înţeleg asta, spuse Himmler. Îl voi contacta pe ministrul de externe al Austriei, Egon Berger-Waldenegg, şi te voi prezenta drept ziarist la jurnalele de actualităţi oficiale ale Reichului. Îi voi spune că

genul ăsta de informare culturală va demonstra că popoarele german şi austriac au interese comune dincolo de neînţelegerile noastre politice. Ar fi o demonstraţie a intenţiilor noastre paşnice. Nu este un om foarte puternic. Este un optimist. Cred că va muşca momeala.

Îi spuse lui Rahn să se pregătească pentru mai multe instrucţiuni, dar când Rahn salută şi se întoarse să plece, Himmler îi spuse că mai aveau ceva de discutat.

— Nu mi-ai povestit despre călugărul italian, Padre Pio.

— Da, desigur, spuse Rahn. Contactele noastre din guvernul lui Mussolini au reuşit să-mi aranjeze o audienţă la Foggia. Am avut puţin timp la dispoziţie, dar am plecat de acolo cu un punct de vedere diferit asupra chestiunii. Nu cred că acest călugăr este un stigmatizat autentic. Prin urmare, aş spune că orice altă anchetă

referitoare la cartea grecească pe care am descoperit-o la Biblioteca Vaticanului, cea la care m-am referit în raportul meu cu codul VAT

GR 1001, nu este justificată.

— Este posibil să te înşeli? întrebă Himmler.

— Se poate, spuse Rahn, dar chiar dacă greşesc, călugărul a negat vehement orice expuneri relevante, aşa cum sunt acestea descrise în carte. Consider că acest caz al lui Padre Pio trebuie închis.

Lui Rahn abia dacă îi venea să creadă că ţine în mâinile sale Lancea Sfântă. O simţea grea şi puternică. Directorul muzeului, Herr Mueller, insistase ca el să poarte mănuşi de bumbac înainte să o atingă. Dacă Mueller nu s-ar fi învârtit prin jur ca o cloşcă, şi-ar fi

 147 ➢

scos mănuşile ca să simtă oţelul roman, ascuţit, pe pielea goală.

Se aflau într-un depozit al muzeului, în spatele biroului curatorului Trezoreriei Imperiale, şi se pregăteau pentru o filmare pentru jurnalele de ştiri. Rahn poza în prezentator. El adusese de la Berlin un cameraman şi un electrician. Rahn aşeză cu grijă suliţa pe perna ei de catifea, pe o masă de lucru. Printr-o răsucire a unui întrerupător, lancea fu scăldată în lumina incandescentă a reflectoarelor.

— Dacă aţi putea să staţi chiar aici, Herr Mueller, spuse Rahn, voi realiza interviul şi îl voi înregistra pe film.

— Ce o să mă întrebaţi? îl întrebă Mueller.