Pieptul lui Rahn se umflă de mândrie.
— Vă mulţumesc, domnule!
— Dar ce înseamnă asta „lancea strălucea ca focul?”
— Mi-e teamă că nu ştiu, mărturisi Rahn.
— Nu ai nicio teorie?
— Poate că era doar o metaforă.
— Poate, spuse Himmler, gânditor. M-am folosit de ocazie ca să
telefonez unuia dintre fizicienii noştri, Werner Heisenberg, la Leipzig. I-am cerut şi lui părerea despre asta. El a respins ideea că
113 ➢
interacţiunea dintre două metale ar putea provoca strălucirea unuia dintre ele. L-am întrebat dacă fenomenul radioactivităţii ar putea fi o cauză, dar din nou a respins ideea. Însă s-a oferit să studieze unul sau ambele metale, dacă aş putea să i le procur.
— Putem să intrăm în posesia suliţei din Viena? întrebă Rahn.
— Nu acum, din păcate. Dar îţi sugerez o explicaţie incitantă, alternativă la cea fizică, pe care Heisenberg pare să o respingă: dacă
există o explicaţie supranaturală? Dacă adevăratele relicve ale lui Hristos sunt pătrunse de o energie supranaturală care transcende ştiinţa şi raţiunea? Şi dacă este adevărat, ce-ar fi dacă patria-mamă ar putea stăpâni această putere ca să-şi învingă duşmanii?
În timp ce Himmler vorbea, Rahn vedea ochii omuleţului devenind tot mai sălbatici. Rahn îşi alese cu grijă cuvintele.
— Asta este, într-adevăr, o teorie fascinantă! Vă felicit. Dar mă
întreb cum ar putea fi testată?
— Chiar aşa? Nu este evident? întrebă Himmler. Vei pleca imediat la Viena, Herr Rahn. Vei lua cu tine această colecţie bizară de relicve.
Ezit să-i cer permisiunea lui Berger-Waldenegg, ministrul austriac de externe, să-ţi dea voie să foloseşti Sfânta Lance. Ar deveni suspicios în legătură cu intenţiile noastre privind atât obiectul cât şi celelalte comori imperiale. Într-o zi vom ajunge să deţinem lancea, dar ziua aceea nu a venit, încă. Va trebui să te foloseşti de ingeniozitatea ta pentru a realiza un test. Dacă vreuna dintre relicvele tale determină
lancea să strălucească, atunci vei avea dovada autenticităţii lor şi eu voi avea ceva nou să-i prezint führerului.
Prin mintea lui Rahn treceau cuvinte precum „absurd” şi „ridicol”, dar singurul cuvânt pe care reuşi să-l rostească fu:
— Genial!
— Acum, în legătură cu celălalt subiect de interes din raportul tău.
Este vorba despre cealaltă carte pe care ai găsit-o la Vatican, spuse Himmler. Înainte să te întorci de la Viena, vreau să te duci în Italia.
Vreau să te întâlneşti cu acest călugăr italian care pretinde că are stigmatele lui Hristos. Vreau să-l interoghezi pe Padre Pio.
Berlin, în zilele noastre
114 ➢
Schneider aşeză cu grijă paginile subţiri în plicul lor şi le puse înapoi în seif. Nu era un admirator al homosexualilor. Presupunea că
existau câţiva, poate destul de mulţi, chiar şi în banca lui, dar nu dorea să ştie despre asta. În opinia lui, Rahn fusese prost şi primise ce meritase. În 1937, după avertismente repetate referitoare la activităţile lui homosexuale făţişe, Himmler refuzase să mai închidă ochii.
Gestapoul îi dăduse un ultimatum lui Rahn: fie face ceea ce este onorabil, fie va fi deportat într-un lagăr de concentrare, împreună cu colegii lui perverşi. Rahn, un excursionist înveterat, îşi luase soarta în propriile mâini. Plecase într-o ultimă excursie în munţii Tirolului, unde, într-o dimineaţă rece de martie, ieşise la o plimbare fără
hanorac. Fusese găsit câteva zile mai târziu, îngheţat bocnă. În ciuda dezgustului pe care i-l provoca stilul de viaţă al lui Rahn, de câte ori Schneider citea raportul lui Rahn pentru Himmler, se simţea oarecum întristat de dispariţia lui. Până la urmă, fără Otto Rahn, Cavalerii lui Longinus nu ar fi decât o adunătură de bătrâni care se întâlnesc să bea ceva şi să se plângă de starea deplorabilă a lucrurilor din ziua de azi.
Două degete de la mâna dreaptă se strecurară printre nasturii cămăşii lui şi pipăiră cicatricea specială de pe piept, pe care o avea de pe vremea expediţiei în Antarctica. Era o bucată subţire şi încreţită de piele, lungă de trei centimetri, acolo unde un spin devenise fierbinte, ca un vătrai încins în foc, şi îl arsese prin buzunarul hainei.
Îi mulţumi în tăcere lui Rahn, aşa cum făcea adesea. Datorită lui, Schneider şi prietenii lui erau mai mult decât o gaşcă de prostănaci bătrâni. Erau patrioţi influenţi, care aveau o şansă reală să schimbe lumea.
115 ➢
TREISPREZECE
Încercările lui Cal de a lua legătura cu Mănăstirea Sf. Atanasie rămăseseră fără rezultat. Acolo nu aveau telefon şi la e-mailul pe care îl trimisese la o adresă găsită pe site-ul de internet al mănăstirii primise un răspuns din partea companiei de web hosting croată în care i se spunea că nu aveau nicio modalitate să-i contacteze pe călugări.
Cal avea sentimentul că acest raport despre Padre Gio ar fi fost incomplet fără o discuţie cu călugării croaţi, aşa că îşi cumpără un bilet de avion şi plecă la Dubrovnik, direct de la Napoli. La aeroport îşi luă în primire maşina Peugeot închiriată şi conduse pe drumul de trei ore prin Alpii Dinarici, cu ajutorul GPS-ului de pe telefon.
La bifurcaţia spre mănăstire, el o luă pe drumul lung, îngust, care ducea spre sanctuarul din vârful muntelui. În parcare, coborî din maşină, se întinse şi inspiră adânc aerul rece al după-amiezii târzii. În parcare nu se mai afla decât un singur vehicul, un microbuz şcolar.
Vechea capelă de piatră se afla pe vârful muntelui. Porni pe poteca de pământ, trecu pe lângă câteva clădiri joase şi şoproane şi pe lângă
o căsuţă bizară şi dărăpănată, în care presupunea că locuiesc călugării. Elevii veneau spre el, din direcţia capelei, alergând şi râzând, de parcă clopoţelul tocmai ar fi anunţat sfârşitul orelor. În urma lor mergeau doi adulţi şi, când trecu pe lângă ei, Cal îi întrebă
