— Profesore, spuse Lauriat, aveţi cuvântul.

Cal era un lector universitar talentat şi un vorbitor academic care putea să facă faţă unei audienţe prin pregătire şi aptitudini oratorice.

 132 ➢

Dar nu era actor. Prezentările lui se bazau pe fapte, cât putea de bine cu sinceritate şi profesionalism. Ceea ce i se ceruse să facă astăzi era să interpreteze un rol, să disimuleze, să omită, să mintă pe faţă. Şi trebuia să o facă spontan.

În ceea ce păruse să fie o pauză mult prea lungă – dar în realitate nu fuseseră decât câteva secunde –, el trecu printr-un întreg proces mental de decizie. Termenii misiunii lui fuseseră destul de clari.

Raportul său era doar pentru ochii papei Celestin; cum urma să fie folosit după asta, nu era treaba lui Cal. El renunţase la drepturile de a publica materialul fără permisiunea scrisă a Vaticanului. Dacă nu se supunea cerinţelor secretarului de stat, însemna să-l trădeze nu numai pe cardinal, ci şi pe papă, care, presupunea el, lua deciziile în cazul lui Padre Gio. Natura cercetărilor sale academice implica accesul destul de des la arhivele secrete ale Vaticanului, la Biblioteca Vaticanului şi la alte biblioteci ecleziastice din întreaga Europă, şi dacă îi era tăiat, munca lui viitoare avea de suferit. În sfârşit, trebuia să accepte următorul lucru: lumea politicii Vaticanului nu era lumea lui. Era a lor. Şi cine era el să spună cu mâna pe inimă, cu absolută

convingere, că acest om, acest preot, Giovanni, fusese, cumva, cu adevărat atins de un miracol?

Începu la fel ca şi în raportul scris către papă, cu o serie de declaraţii despre precedentele istorice. Le spuse că Giovanni Berardino trebuia să fie înţeles într-un context alături de alţi cinci sute de stigmatizaţi, documentaţi de-a lungul istoriei.

Lanţul acesta mergea înapoi până la Sfântul Francisc de Assisi. În secolul treisprezece, într-un refugiu spiritual în munţi, Sfântul Francisc trăise experienţa unei viziuni uluitoare şi halucinante a lui Hristos, după care apăruseră răni sângerânde, ca şi când cuiele mistice i-ar fi străpuns încheieturile şi picioarele şi lancea i-ar fi străpuns toracele.

În secolul paisprezece, Sfânta Caterina din Siena îşi arătase stigmatele în timpul unei vizite la Pisa. Rănile dispăruseră după ce Caterina se rugase lui Hristos să i le îndepărteze, astfel încât să nu fie subiectul unor amatori de senzaţional, dar, pe patul moarte, rănile apăruseră din nou.

În secolul nouăsprezece, vizionara germană Anne Catherine

 133 ➢

Emmerich prezentase cele cinci stigmate şi îi sfidase pe doctorii care încercaseră să o dovedească impostoare.

În secolul douăzeci, unei alte germane, Therese Neuman, îi apăruseră rănile sângerânde ale Patimilor, inclusiv rănile biciuirii şi urmele circulare de pe frunte, în fiecare joi şi vineri, timp de treizeci şi şase de ani. Se spunea că ea trăise misterele Patimilor de aproape o mie de ori.

Şi apoi, desigur, mai era Padre Pio din Pietrelcina, stigmatizatul cu cea mai lungă suferinţă din istoria Bisericii, ale cărui stigmate duraseră cincizeci de ani. Rănile sângerânde din palme, din picioare şi din tors apăruseră pentru prima dată în timp ce asculta spovedanii, în 1918, şi persistaseră de atunci până cu câteva zile înainte de moartea sa, în 1968. În afară de stigmate, mai existau şi alte manifestări ale sfinţeniei lui Pio. Se spunea că sângele care curgea din rănile sale mirosea a parfum sau a flori, aşa-numitul miros al sfinţeniei. Apoi existaseră informaţii despre puterile lui de vindecare a bolnavilor, despre profeţiile sale, despre bilocaţie şi levitaţie şi capacitatea de a supravieţui pentru perioade lungi de timp fără

odihnă sau hrană.

De-a lungul vieţii sale, Biserica pornise investigaţii periodice referitoare la stigmatele sale, inclusiv evaluări medicale. Iniţial, atitudinea oficială fusese aceea de scepticism. Existase suspiciunea că

îşi provoca singur rănile şi, în 1920, i se interzisese să ţină slujba şi să

asculte spovedanii. Vaticanul dezbătuse propunerea de a-l muta la o mănăstire din nordul Italiei, dar existaseră temeri de revolte la San Giovanni Rotondo, aşa că îl lăsaseră pe loc. De-a lungul timpului, Vaticanul îşi îmblânzise atitudinea şi el fusese reabilitat treptat, deşi Biserica nu se pronunţase asupra naturii miraculoase a rănilor lui timp de decenii. Cursul lucrurilor se schimbase definitiv în anii ’60, când papa Paul al VI-lea respinsese orice sugestii referitoare la lipsa lui de sfinţenie. În 1947, tânărul preot polonez Karol Jozef Wojtyla îl vizitase pe Padre Pio şi se spovedise. Mulţi ani mai târziu, după ce devenise papă, el îşi amintise ce-i spusese Pio în ziua aceea; îi profeţise că va urca până pe cea mai înaltă poziţie din cadrul Bisericii şi Ioan Paul al II-lea fusese cel care-l canonizase pe Padre Pio în 2002.

— Deci, ca să revenim la Giovanni Berardino, spuse Cal, un bărbat

 134 ➢

tânăr care, în multe feluri, este un caz tipic în colecţia de stigmatizaţi cunoscuţi şi care întruchipează toate provocările de validare pe care le poate întâlni o echipă de investigaţii. Aceste investigaţii au loc, de obicei, pe un fond emoţional puternic şi necesită o abordare riguroasă a colectării faptelor, observaţiilor şi evaluării medicale.

Rolul meu s-a limitat la discuţiile directe cu preotul, cu familia lui, cu prieteni şi colegi. Deoarece el a pretins că stigmatele i-au apărut în ziua de după vizita lui la o mănăstire din Croaţia, am vizitat locul respectiv şi am discutat cu singurul călugăr rămas. Dacă nu s-ar fi întâmplat întâlnirea mea precipitată cu muntele, aş fi revenit la Roma mai repede.

Ceilalţi râseră politicos şi el continuă. În timp ce vorbea, se cenzura pe sine şi, la fiecare omisiune, i se păru că vede cum înfloreşte un zâmbet pe buzele cardinalului Lauriat. Nu făcu nicio referire la versiunile diferite referitoare la motivul pentru care Antonio Forcisi nu-l însoţise pe Giovanni în criptă, nimic despre istoricul stigmatelor de la Sf. Atanasie şi despre evaluarea fratelui Augustin privind meritele lui Giovanni ca succesor al său şi nimic despre viziunea mistică pe care o trăise Cal atunci când tânărul îl atinsese sau despre convingerea lui că accidentul de maşină nu fusese un accident.

Era momentul să treacă la concluzii.

— Mi s-a părut că este un tânăr amabil şi pios, care părea sincer şi lipsit de viclenie. Aspiraţiile lui nu par să meargă dincolo de a rămâne în parohia sa şi a se îngriji de nevoile comunităţii sale. Nu este avid de publicitate. Acestea fiind spuse, nu sunt psihiatru şi, prin urmare, nu sunt calificat să descopăr semne subtile de psihopatologie. Discuţiile cu prietenii şi cu familia sa n-au adus prea multe lucruri în plus faţă

de acest tipar al faptelor. Sf. Atanasie este o biserică deosebită pentru că este extrem de veche, dar nu a oferit niciun indiciu referitor la apariţia stigmatelor sale. Abia aştept să ascult opinia medicală a doctorului Tellini, dar, în concluzie, ar trebui să spun că, după

părerea mea, natura stigmatelor sale este neconcludentă. Cu siguranţă, nu pot exclude posibilitatea unei imposturi intenţionate sau a provocării inconştiente a rănilor.

În momentul în care se opri din vorbit, fu cuprins de vinovăţie.

 135 ➢

Cardinalul Gallegos aprobă din cap.

— Neconcludent, înţeleg. Doctor Tellini, care este opinia dumneavoastră?

În timp ce vorbi, doctorul consultă o ciornă a raportului său medical. Începu prin a descrie localizarea rănilor de la încheieturi.

— Ar trebui să spun că anatomia încheieturii mâinii este mai potrivită pentru răstignire decât cea a palmelor, pentru că poate susţine mai bine greutatea corpului. Stigmatele din palmă sunt, după

părerea mea, un semnal de alarmă pentru fraudă, întrucât cel care le prezintă este influenţat mai degrabă de credinţele populare decât de adevărata practică a romanilor. După cum am aflat de la profesor, stigmatele limitate la extremităţile superioare şi care nu apar şi la cele inferioare sunt destul de neobişnuite, istoric. Leziunile lui Berardino sunt de adâncime moderată, trec prin straturile epidermice şi ajung la ţesutul subcutanat. Există o iritare şi un spasm al tendoanelor care au efecte asupra anumitor funcţii, dar nu există leziuni ale acestora. La marginile ulceraţiilor exista nişte sânge uscat, dar în cea mai mare parte am văzut supurând sânge proaspăt. Nu există niciun fel de semne ale unei infecţii acute sau cronice.

— Asta nu este neobişnuit pentru cineva care are aceste răni de mai multe luni? întrebă Gallegos.

— Se poate. Deşi poate fi şi mărturia unei îngrijiri atente a rănilor, spuse Tellini. El are provizii serioase de bandaje sterile şi tifon.

Radiografia încheieturilor sale nu arată niciun fel de leziune a oaselor. Testele de sânge arată că nu are probleme cu coagularea sângelui şi că suferă de o uşoară anemie, cu valori puţin sub limita inferioară normală pentru un bărbat de vârsta lui. În orice caz, medicul lui i-a administrat periodic transfuzii de sânge. Cât despre starea lui psihologică, nu sunt de specialitate, dar nici nu sunt începător în evaluarea stării emoţionale a pacienţilor mei. Consider că este oarecum imatur şi puţin reţinut în răspunsuri, de parcă ar avea ceva de ascuns. Am efectuat o cercetare a locuinţei lui, în căutare de acizi, baze sau orice tip de agent coroziv al pielii şi nu am găsit nimic. În orice caz, a fost o examinare superficială, nu una criminalistică. Aş fi putut rata cu uşurinţă o ascunzătoare bine camuflată. Concluzia mea este asemănătoare cu a profesorului.

 136 ➢

Consider că natura stigmatelor sale este neconcludentă deşi am pornit de la prejudecata că-şi provoacă singur rănile prin aplicarea periodică a unor substanţe necunoscute.

Secretarul de stat privi în jur cu un aer satisfăcut.

— Spuneţi-mi, doctore, ce alte investigaţii aţi recomanda pentru a lămuri definitiv această chestiune?

— Aş spune că ar trebui să fie îndepărtat de la Monte Sulla şi mutat într-un loc nou unde să nu aibă acces la substanţe iritante.

Acolo ar trebui să fie supravegheat îndeaproape. Dacă stigmatul se vindecă, atunci chestiunea va fi rezolvată.

— Cu siguranţă, asta este o mişcare pe care ar putea să o recomande şi Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, spuse Gallegos.

— Sunteţi de acord, profesore? întrebă Lauriat.

Cal nu se mai gândea la preotul însângerat. Se gândea cum să se urce într-un avion şi să se întoarcă la Cambridge, să se afunde în cartea lui despre Toma d’Aquino. Terminase cu politica de la Vatican.

— Îmi pare rău, vreţi să repetaţi?

Lauriat păru să-i ofere o scuză, atribuind, poate, neatenţia sa contuziei pe care o suferise.

— Desigur, profesore, spuse el, înainte de a repeta sugestia lui Tellini.