Glenn Cooper- Semnul crucii carti online

Cele mai mici artefacte erau spinii. Fusese uimit de cât de mulţi aşa-zişi Spini Sfinţi erau împrăştiaţi prin toată Europa. Rahn glumise cu supraveghetorul SS care fusese desemnat să-l însoţească în călătoriile sale că nu era interesat de mănăstirile care pretindeau că

sunt în posesia unui Spin Sfânt, ci de cele care nu pretindeau asta.

Rahn îi obţinuse de la capele din Franţa, Spania, Flandra, Italia, Polonia şi Cehoslovacia. O combinaţie de lăcomie şi frică în general reuşea să despartă relicva de posesorul ei. Rahn călătorea cu valută

forte şi făcea cunoscut faptul că era reprezentantul personal al lui Heinrich Himmler, un om a cărui reputaţie era cunoscută de-a lungul şi de-a latul continentului. De obicei, diocezele sărăcite puteau fi convinse să se despartă de relicvele lor sfinte pentru o anumită sumă

de bani, dar dacă nu se întrevedea o înţelegere, Rahn angaja infractori locali să intre în biserică, în miezul nopţii, şi să fure ceea ce nu putea

 105 ➢

fi cumpărat. Desigur, toţi banii, ameninţările şi spargerile din lume nu puteau lua relicve faimoase din locuri ca: Notre-Dame din Paris, Mănăstirea Sfintei Cruci din Ierusalim, Catedrala Sf. Petru din Vatican, catedralele din Monza şi Milano.

Scoase toţi cei paisprezece spini pe care-i avea, manevrându-i cu o pensetă, din cauza fragilităţii lor. Achiziţionase numai speciile despre care consultanţii săi în botanică îi spuseseră că erau specifice zonei Ierusalimului. Spinii de provenienţă europeană erau, evident, falşi.

Cel mai mic spin pe care îl găsise Rahn avea doi centimetri, cel mai lung, cinci. După ce fiecare fu fotografiat şi împachetat la loc, se ocupă de colecţia şi mai mare de bucăţi de lemn pietrificat, toate pretinse a fi fragmente din crucea lui Iisus. Acestea mergeau de la aşchii de dimensiunea unghiei de la degetul mic până la bucăţi de mărimea unui braţ.

Urmară cinci fragmente de îmbrăcăminte, fiecare băgat în propriul său plic. Despre unele se pretindea că fac parte din veşmântul funerar al lui Hristos, despre celelalte că sunt din gluga lui mortuară. Cele mai multe erau de mărimea unui timbru poştal şi el le manevră şi pe acestea tot cu penseta, din cauza fragilităţii lor. În sfârşit, mai existau trei bucăţi de piele, despre care se spunea că erau din sandalele lui Iisus.

Relicvele pe care Rahn nu reuşise să le găsească sau să le obţină

erau exact cele mai importante. Sfântul Graal, obiectul căutării lui de decenii, rămăsese un mister. Urma să mai organizeze o expediţie îndelungată la peşterile catarilor şi labirintul de caverne din sudul Franţei, imediat ce ar fi fost posibil. Relicve faimoase de cuie sfinte şi fragmente din Sfânta Cruce erau expuse în marile biserici din Europa şi Ierusalim. Rahn făcuse un catalog al acestora pentru folosinţa lui Himmler, dar asta era cam tot ce putuse să facă. În afară de Lancea Sfântă, aflată la Trezoreria Imperială din Viena, mai exista un candidat faimos pentru Lancea lui Longinus, la Vatican. În sfârşit, Rahn nu fusese să viziteze Torino pentru că giulgiul era, cel puţin pentru el, de neobţinut.

Când termină cu artefactele, Rahn începu să-şi revadă jurnalele.

Primul volum era o cronică a cercetărilor lui la Biblioteca Vaticanului, unde îşi prezentase acreditările în calitate de expert în

 106 ➢

cruciada bisericii medievale împotriva catarilor. Arhivarul-şef cunoştea cartea lui Rahn şi scosese la iveală un exemplar, pentru autograf. Din acel moment, Rahn avusese acces la tot felul de manuscrise, cărţi şi edicte papale. În timpul celor două săptămâni în care frecventase zilnic biblioteca, îşi petrecuse cea mai mare parte a timpului făcând cercetări pentru Graal, în special în ce priveşte teoria lui favorită privind legătura dintre templieri, Graal şi catari. Dar descoperise un filon de informaţie deosebit de fascinant, care se referea la un cu totul alt subiect şi pe care urma să-l sublinieze în raportul său pentru Himmler şi Wolfram Sievers, şeful său de la Ahnenerbe. Acesta provenea dintr-un vechi manuscris grecesc, care avea codul de identificare în bibliotecă VAT GR 1001 şi care îl lăsase perplex, dar incitat.

Următoarele şapte jurnale se refereau la detaliile vânătorii sale de relicve prin toată Europa. Deschise cu nerăbdare volumul VIII, jurnalul care acoperea săptămâna pe care o petrecuse la Erevan.

Descoperirile sale urmau să fie un element important al raportului său pentru Himmler şi Wolfram Sievers.

Pe când se afla la Biblioteca Vaticanului, Rahn ceruse copii de arhivă ale lucrărilor lui Eusebiu din Cezareea – un istoric roman care murise la mijlocul secolului al patrulea – şi ale cărţii Istoria Ecleziastică, scrisă de Teodoret, în secolul al cincilea. Biblioteca avea o copie a textului original în care Teodoret scria despre împărăteasa Elena, primul colecţionar de relicve creştine. Împărăteasa mersese atât de departe încât comandase propriile săpături în Palestina, pentru a localiza mormântul lui Iisus şi locul răstignirii sale. Conform lui Teodoret, Elena descoperise Sfânta Cruce şi Cuiele Sfinte. Rahn citise următoarele, despre cuie:

Mama împăratului, aflând că i s-a îndeplinit dorinţa, ceru cao bucată din cui să fie încorporată în coiful regal, pentru ca fiulei să fie protejat de săgeţile duşmanului. Cealaltă bucată dincui a ordonat să fie asamblată în căpăstrul calului său, nunumai pentru a asigura securitatea împăratului, ci şi pentru aîndeplini o profeţie străveche; cu mult timp în urmă, profetulZaharia prezisese că sfinţenia Domnului Atotputernic se va

 107 ➢

pogorî asupra căpestrelor cailor.

Rahn sperase că Eusebiu oferea mai multe detalii despre ce se întâmplase cu sfintele cuie descoperite de Elena. Eusebiu scrisese multe lucrări despre istoria timpurie a Bisericii, dar cea care îl interesa pe Rahn, în mod special, era Viaţa lui Constantin, o relatare aproape contemporană despre primul împărat creştin.

După ce citise Viaţa lui Constantin în latină, Rahn fusese dezamăgit de lipsa detaliilor referitoare la descoperirile Elenei din Ierusalim. Discutând despre carte cu bibliotecarul de la Vatican, Rahn aflase că Eusebiu, grec la origine, scrisese cărţile în limba lui nativă, nu în latină. Versiunea latină a Vieţii lui Constantin data din secolul al şaselea sau chiar mai târziu. Nu existau copii cunoscute ale cărţii originale, în limba greacă.

— Păcat, spusese Rahm.

— De ce? întrebase bibliotecarul.

— Din experienţa mea, uneori există diferenţe importante între textele manuscriselor originale şi traducerile ulterioare ale acestora.

— Nu pot decât să fiu de acord cu asta, spusese bibliotecarul. Nu ştiu dacă vă ajută cu ceva în cercetare, dar ştiu că traducerile latine ale cărţii Constantin s-au bazat pe traduceri timpurii, în limba armeană, ale manuscrisului original grecesc, pierdut.

— Şi unde s-ar putea găsi acestea? întrebase Rahn.

— Sunt găzduite de arhivele Bisericii din Armenia, la Erevan.

Primirea lui Rahn în Armenia fusese glacială; relaţiile dintre Germania lui Hitler şi Uniunea Sovietică a lui Stalin erau pe punctul să se prăbuşească. Dar el deschisese uşile arhivelor Bisericii Apostolice Armeneşti în acelaşi mod în care deschisese uşi şi în alte oraşe: deschizând de la început sacul cu mărci germane. Banii îi asiguraseră şi serviciile unui tânăr traducător care îi fusese alături timp de o săptămână, parcurgând împreună două texte armeneşti: unul, care părea să fie o versiune completă a celor patru cărţi ale Vieţii lui Constantin, celălalt, o versiune mai timpurie, dar evident fragmentată, care conţinea doar Cartea Întâi şi părţi din cea de-a doua.

Rahn începuse cu manuscrisul complet şi comparase versiunea în

 108 ➢

armeană cu versiunea în latină, pe care o citise la Vatican. Cu câteva excepţii minore, textele se potriveau aproape perfect. Apoi, dintr-un moft, se hotărâse să repete exerciţiul cu manuscrisul timpuriu, incomplet, şi acolo descoperise ceva de o importanţă considerabilă.

În Cartea Întâi, capitolul XXXVII, manuscrisul complet în armeană

spunea următoarele despre victoria împăratului Constantin asupra armatei lui Maxentius, în Italia:

Constantin, plin de compasiune faţă de toate acestenecazuri, începu să se înarmeze şi să facă toate pregătirile derăzboi împotriva tiraniei. Aşa că, adoptându-L pe Dumnezeulsuprem ca protector, invocându-L pe fiul Său Hristos să-i fieapărător şi ajutor şi aşezând trofeul victorios, simbolulbinefăcător, în faţa armatelor şi a gărzii sale, el porni, cu toată

forţa sa, încercând să obţină, din nou, pentru romani,libertatea pe care o moşteniseră de la strămoşii lor.

În vreme ce Maxentius, încrezător mai degrabă în artele luimagice decât în afecţiunea supuşilor săi, nu îndrăznea nicimăcar să iasă în afara porţilor oraşului, dar ţinea fiecare loc şidistrict şi oraş sub tirania lui, cu armate mari de soldaţi.

Împăratul, încrezător în ajutorul lui Dumnezeu, avansă