— Uite ce, ştiu că sunt pe teren minat, dar cred că tu ştii că ai anumite puteri. Când a venit aici, în urmă cu câteva luni, mama mi-a spus că a trăit o experienţă stranie, o viziune copleşitor de puternică
i-a apărut în minte atunci când ai îmbrăţişat-o.
— O viziune a ce? întrebă el.
— Nu ţi-a spus?
— Poate că mi-a spus, şopti el.
— Ea spune că a fost o persoană. Ea crede cu adevărat că a fost Hristos. Spune că I-a văzut faţa, atât de aproape încât ar fi putut să-L
atingă. Când te-ai desprins din îmbrăţişare, a încetat şi viziunea. Din cauza asta nu mă mai îmbrăţişezi, Giovanni? întrebă ea. Din cauza asta nu vrei să ai niciun contact fizic cu mine?
El dădu din cap şi începu să plângă.
— Li s-a mai întâmplat şi altor persoane. Aproape că nu mai ating pe nimeni, niciodată.
Ea îi spuse că îşi dorea să-l poată lua în braţe, să-l aline, dar el se ridică de la masă.
— I-a spus mama lui Calvin Donovan despre asta când a venit să
discute cu voi?
— Nu. N-a spus nimic. Nici eu. Nu am încredere în el, spuse ea. De ce l-ai adus în discuţie?
— Pentru că pentru el am făcut o excepţie. L-am atins.
— De ce?
97 ➢
— Nu ştiu, spuse Giovanni. Am simţit un fel de apropiere.
— Mai apropiat decât mine?
— Sigur că nu. Nu pot explica. A fost un fel de înrudire.
Ea scutură cu putere din cap.
— Nu lăsa garda jos în faţa lui. Nu ştiu ce are Vaticanul de gând cu tine, dar, din punctul meu de vedere, au angajat un asasin profesionist american. Nu mi-a plăcut de Calvin Donovan şi sper să
nu-l mai văd niciodată.
98 ➢
DOISPREZECE
Berlin, în zilele noastre
Era sfârşitul unei zile lungi şi Lambret Schneider privea afară, pe fereastra biroului său, la cerul nopţii berlineze. Secretarele lui plecaseră şi era destul de sigur că nu-l va întrerupe nimeni, dar tot încuie uşa. Impulsul de a privi documentul preţios pe care nu-l mai citise de ani de zile crescuse în el încă de dimineaţă. Seiful său personal era ascuns în spatele dulapului de haine. Fără să privească, formă combinaţia pe care nu o putea uita niciodată: ziua, luna şi anul morţii lui Oskar Hufnagel.
Pe raful de sus al seifului se afla un plic A4, pe care îl luă cu el, înapoi, la birou. Desfăcu panglica roşie, scoase cu grijă foile subţiri, aproape transparente. Raportul, bătut la maşină la un singur rând, era estompat de trecerea timpului.
Otto Rahn
SS-Untersturmführer
19 Oktober 1935
An den
Reichsführer-SS und Chefder Deutschen PolizeiHeinrich Himmler
Berlin SW11
Reichsführer!
Schneider miji ochii încercând să desluşească cuvintele înghesuite, neclare, care urmau. Putea să jure că ultima dată când ţinuse raportul în mâini, îl putuse citi fără ochelari. Nu întinerea, presupuse el, în timp ce se întindea, cu amărăciune, spre sertarul biroului, de unde scoase ochelarii de citit.
Timpul se scurgea. Simţea că era urgent.
99 ➢
Berlin 1935
Dacă îl vedeai o dată, nu-l mai puteai uita.
