— Mai vrei ceai? Dacă nu-ţi place de muşeţel, mai am şi ceai verde.

Cal spuse doar un da rapid, pentru că nu dorea să schimbe subiectul cu o discuţie despre ceai. Călugărul rămase tăcut, aşteptând fluieratul ibricului.

— Acum s-a terminat, spuse bătrânul întorcându-se la masă.

 119 ➢

Odată cu moartea lui Augustin, tradiţia s-a încheiat. Nu mai este nimic de protejat. Noi nu doream ca lumea din afară să ştie despre miracolul nostru. Ne-ar fi schimbat modul de viaţă şi ne-ar fi violat misiunea spirituală. Tradiţia a trecut de la călugăr la călugăr, de la generaţie la generaţie, într-un lanţ neîntrerupt care se întinde, credem noi, până în zilele de început ale mănăstirii. Doar câte un singur călugăr odată avea stigmatele. Când îmbătrânea foarte tare sau se îmbolnăvea, era dreptul lui să aleagă tânărul călugăr căruia să-i treacă miracolul.

— Cum făcea asta?

Ivan privi la mâna cu care scria Cal şi întrebă, cu o expresie îndurerată:

— Trebuie să notezi toate astea?

El îşi băgă pixul în buzunar.

— Mă opresc. Te rog, continuă.

— Asta este tot ce ştiu, spuse călugărul. Atunci când venea vremea, un călugăr tânăr era invitat să i se alăture bătrânului călugăr, în capelă. Nimeni altcineva nu era de faţă. Cei doi coborau în criptă.

Ce se întâmpla acolo, nu ştiu. Nu era treaba mea să întreb şi Augustin nu a vorbit niciodată despre asta. Totuşi, mi-a spus în noaptea aceea

– când au venit seminariştii – că s-a hotărât să acţioneze pe moment.

— De ce atunci?

— Cred îşi presimţea moartea.

— De ce nu ţi-a trecut ţie tradiţia?

— Eu sunt bătrân şi era clar că nu va exista nimeni care să îmi urmeze. Augustin a plâns în noaptea aceea, lacrimi de bucurie pentru că i se terminase calvarul şi lacrimi amare pentru că lanţul miracolelor de la Sf. Atanasie se terminase odată cu el.

— Spune-mi, te rog, ce vrei să spui că i se terminase calvarul?

— Chiar în noaptea aceea, stigmatele lui au început să se vindece şi, în câteva zile, pielea îi era moale şi netedă. Nu mai sângera şi nu mai suferea.

— De ce crezi că l-a ales pe Giovanni şi nu pe celălalt tânăr, Antonio?

Călugărul îl apucă pe Cal de braţ.

— Augustin m-a ţinut în felul în care te ţin eu acum când mi-a

 120 ➢

spus că văzuse ceva spiritual în tânărul acela, o anumită calitate a sfinţeniei şi a pioşeniei care l-a făcut să se hotărască în acest fel.

— Şi nu ţi-a spus nimic despre ce s-a întâmplat în criptă?

— Nimic.

— Erai în capelă când s-a întâmplat asta? L-ai văzut pe Giovanni după aceea?

— Eram aici, în căsuţă. Şi nu l-am văzut pe tânăr plecând.

Augustin şi cu mine n-am mai vorbit niciodată despre asta şi nu am ştiut ce s-a ales de el, până astăzi. Cum îşi poartă povara acest Giovanni?

— Cred că îi este foarte greu.

Călugărul clătină capul în semn că înţelege.

— Presupun că acum vei dori să vezi cripta.

Amurgul învăluise muntele în întuneric atunci când Cal îşi începu călătoria înapoi spre Dubrovnik. În timp ce conducea, se gândea la criptă. În meseria lui, vizitarea bisericilor şi a criptelor era la fel de obişnuită cum era pentru un copil să viziteze un magazin de jucării, şi cele de la Sf. Atanasie erau remarcabile doar prin vechimea lor.

Cripta în sine era mică şi umedă. Avea o podea netedă din piatră, incrustată cu vreo duzină de pietre funerare ale unor episcopi din Evul Mediu şi ale unor stareţi respectaţi, din vremurile când populaţia mănăstirii era suficient de numeroasă ca să aibă nevoie de ierarhie. Pereţii de piatră erau goi, fără urme de fresce sau picturi mai vechi. Singurul ornament era o firidă, cu raft tăiat în peretele de piatră, aflat chiar deasupra altarului. Şi pe acel raft se afla un relicvariu simplu, din bronz. Întrebase despre urnă şi Ivan îi răspunsese că ştia de multă vreme că se află acolo, dar nu ştiuse niciodată dacă păstrase ceva în interior. Nu era treaba lui să întrebe, îi spusese călugărul. Cal obţinuse permisiunea să o cerceteze. Nu avea nicio inscripţie. O scuturase uşor înainte să deschidă, grijuliu, capacul.

Începuse să plouă şi Cal porni ştergătoarele de parbriz.

Un relicvariu gol într-o biserică din secolul al şaptelea.

Cu o lungă tradiţie de miracole.

O adevărată fabrică de stigmate.

 121 ➢

Înjură. Frontul atmosferic ce aducea ploaia spre munte blocase şi ultimele raze de lumină ale serii, aşa că drumul întortocheat şi alunecos avea să fie o provocare mult mai mare. Reduse viteza şi aprinse faza lungă, dar ploaia începuse să cadă în rafale şi descoperi că faza scurtă ajuta mai mult.

Oglinda retrovizoare păru să explodeze de lumină.

Miji instinctiv ochii pentru a se feri de farurile din spate, care se reflectau direct în pupilele lui dilatate.

— Dobitocule! strigă el.

Apăsă de câteva ori frâna pentru a-i semnaliza nesimţitului din spatele lui că nu agrea spectacolul de lumini.

Răspunsul veni în forma unei izbituri, care-l făcu să dea cu capul de tetieră.

Sunetul barei din spate care cedă şi luminile de poziţie din spate care se sparseră îi înăbuşiră înjurăturile. Maşina fu împinsă înainte şi văzu parapetele de protecţie care se apropiau rapid umplându-i parbrizul. Apăsă puternic pe frână şi viră spre stânga.

Dacă avea de ales, prefera să lovească muntele decât să zboare de pe el.

Peugeot-ul era un model nou, cu frâne bune şi suspensii solide.

Reuşi să readucă maşina sub control şi să încetinească până la o viteză foarte mică.