După un timp, cei doi călugări îşi terminară rugăciunile şi se ridicară să plece. Forcisi fu cel care-i opri cu un comentariu în italiană
şi, apoi, în engleză, când, la început, cei doi nu răspunseră.
— Biserica voastră este o minune, spuse el. Noi tocmai ne-am terminat pregătirea la seminar, în Italia, şi vom fi hirotonisiţi curând.
Sfinţenia capelei voastre ne inspiră.
Fratele Augustin era slab şi cu picioarele strâmbe. Nu se ajuta de baston, dar mersul lui era inegal şi nesigur. Deşi, prin comparaţie, fratele Ivan părea voinic şi sănătos, şi el era în vârstă. Ivan murmură o formulă de politeţe, nesinceră, în engleză, şi ieşi, dar Augustin se opri şi îi cercetă pe tinerii aşezaţi. Deşi Forcisi era cel care vorbise, Augustin se uită dincolo de el şi ochii lui lăptoşi îl fixară pe Giovanni.
— Ce ştii despre biserica asta? întrebă Augustin.
— Eu? întrebă Giovanni cu atitudinea unui elev nepregătit chemat la tablă de profesor.
— Da, tu.
— A fost înfiinţată de benedictini, cred?
— Vii odată? îl întrebă Ivan pe Augustin, în croată.
Augustin îl ignoră şi îl aţinti în continuare pe Giovanni cu privirea.
— Noi, benedictinii, am fost aici, neîntrerupt, încă din anul 685.
— Este foarte mult timp, spuse Giovanni.
89 ➢
— Faci cum vrei, spuse Ivan şi plecă.
— Este cea mai îndelungată comunitate benedictină neîntreruptă
din lume, nu-i aşa? spuse Forcisi, în încercarea de a atrage măcar un pic atenţia bătrânului călugăr.
Augustin întinse un deget scheletic. Abia atunci tânărul observă că
încheietura mâinii călugărului era înfăşurată într-o cârpă neagră.
— Cum te numeşti? întrebă acesta.
Giovanni se uită spre Forcisi de parcă l-ar fi întrebat de ce era călugărul interesat doar de el.
— Eu sunt Giovanni, spuse el. Acesta este Antonio. Suntem din Francavilla al Mare. Aţi auzit de oraşul ăsta?
— Francavilla? Nu. N-am vizitat niciodată Italia. Sunt la această
mănăstire de şaizeci şi cinci de ani. Înainte de asta n-am plecat niciodată din Croaţia. Ştiai că biserica are o criptă?
— În ghid nu este menţionată nicio criptă, răspunse Forcisi.
— Vorbeam cu Giovanni, spuse călugărul, acru.
— După cum spunea Antonio, răspunse Giovanni. Nu ştiam că
există aşa ceva.
— Ai vrea să o vezi?
Giovanni păru jenat de atenţia exclusivă a călugărului. Dădu din umeri.
— Desigur că ne-ar plăcea.
— Vino cu mine, spuse călugărul. Doar tu. Nu şi prietenul tău.
Giovanni protestă şi spuse că nu-l interesează dacă nu puteau să
meargă amândoi, dar Forcisi îi spuse, îmbufnat, că era OK din partea lui.
— Este o prostie, Antonio, spuse Giovanni, în italiană. Moşul ăsta oricum îmi dă fiori.
— Du-te, îl îndemnă Forcisi. Fă o poză şi spune-mi şi mie ce-ai văzut.
Călugărul porni înainte şi Giovanni îl urmă spre o poartă de fier, aflată într-o parte a capelei. Se întoarse să-şi privească prietenul în timp ce începu să coboare pe scara de piatră. Forcisi observă frica de pe faţa lui şi aproape că îl chemă înapoi, dar până la urmă nu spuse nimic.
Giovanni nu fu plecat mai mult de zece minute.
90 ➢
