— Nu direct, nu. Am senzaţia că acest subiect este tabu. Toţi cei din jurul lui sunt obsedaţi de stigmatele lui. Eu vreau doar să fiu prietenul lui.
— Nu confesorul lui?
— Cerule, nu! Cu siguranţă asta nu. Are pe alţii care pot să-i ofere acest serviciu. L-aţi întâlnit, nu-i aşa?
— Acum câteva zile, spuse Cal. Am fost şi la Francavilla să discut cu mama şi sora lui.
— Cum sunt? Mi-e dor de ele.
— Am rămas cu impresia că notorietatea lui este o povară pentru ele.
— Sunt convins de asta. Şi Giovanni? Cum vi s-a părut?
— Mi s-a părut un tânăr foarte drăguţ care înoată împotriva unui
87 ➢
curent foarte puternic.
— Cred că este o descriere foarte bună a situaţiei lui.
Cal îşi ridică privirea din notiţe.
— Cum era la seminar?
— La început, fericit. Fericit şi nepăsător, ar trebui să spun.
Întotdeauna am fost îngrijorat în legătură cu decizia pe care a luat-o de a deveni preot. De la şaisprezece ani, eu am ştiut cu adevărat că-mi doresc să urmez această cale în viaţă. Am simţit chemarea destul de puternic. Giovanni râdea de mine, nu într-un fel crud, ci glumeţ.
Totul pentru el era o glumă. Era, poate, puţin imatur, puţin rămas în urmă, din punct de vedere emoţional. Cred că alegerea pe care a făcut-o, de a mă urma la seminar, nu a venit atât dintr-o dorinţă
arzătoare de a-l servi pe Hristos, cât din dorinţa de a fugi de nefericirea provocată de drumul pe care o luase viaţa lui.
— Nu ar admite destui preoţi acest lucru dacă ar fi sinceri cu ei înşişi? întrebă Cal.
— Cu siguranţă. Am avut câţiva colegi care au părăsit seminarul atunci când şi-au dat seama de acest lucru.
— Dar nu şi Giovanni.
— Ştiţi, el era altfel decât aceşti oameni, profesore. El se schimbase în timpul acestui proces şi cred sincer că, pe parcursul acestei călătorii, credinţa lui devenise mai puternică. Se surprinsese pe sine.
Mi-a spus asta. În ultimul an de studii, ajunsese la concluzia că făcuse alegerea corectă şi că urma să se dedice cu bucurie preoţiei şi să aibă
grijă de nevoile spirituale ale comunităţii. Pe măsură ce ne apropiam de sfârşitul pregătirii, devenise mai senin, optimist.
— Şi apoi s-a întâmplat Croaţia.
— Da, oftă preotul. Croaţia.
Cal apăsă pe butonul pixului şi se pregăti să ia notiţe detaliate.
— Aş dori să-mi spuneţi tot ceea ce vă amintiţi despre ziua în care aţi vizitat mănăstirea.
— Uite, acolo este o capelă, spuse Forcisi, încântat, şi se grăbi pe poteca de pământ.
Giovanni gâfâia puţin după ce urcase dealul, din parcare, şi strigă
după prietenul său.
88 ➢
— Ce faci, încerci să-mi provoci un atac de cord? Mai încet. Nu pleacă nicăieri.
Forcisi îl aşteptă.
— Îmi pare rău, spuse el. Doar că sunt foarte entuziasmat. Uite! E
atât de veche! Secolul al şaptelea, pentru numele lui Dumnezeu!
Biserica era atât de tânără când a fost construită asta.
Giovanni fu cel care apăsă clanţa uşii deteriorate. Deşi era soare, interiorul bisericii din piatră era întunecat, luminat de câteva aplice de perete cu becurile murdare. Ferestrele capelei erau prea mici ca să
poată lumina spaţiul. Forcisi îl înghionti pe prietenul lui. Pe o bancă
aflată în faţa unui amvon gol, de piatră, stăteau, unul lângă altul, doi călugări, îmbrăcaţi în robe maro. Giovanni închise uşa cât putu de încet, însă zăvorul făcu zgomot şi cei doi călugări le aruncară o privire iute şi se întoarseră spre altar. Cei doi seminarişti se aşezară şi ei pe o bancă, mai în spate, şi, curând, fură adânciţi în rugăciuni şi meditaţie.
