— Genial!

— Acum, în legătură cu celălalt subiect de interes din raportul tău.

Este vorba despre cealaltă carte pe care ai găsit-o la Vatican, spuse Himmler. Înainte să te întorci de la Viena, vreau să te duci în Italia.

Vreau să te întâlneşti cu acest călugăr italian care pretinde că are stigmatele lui Hristos. Vreau să-l interoghezi pe Padre Pio.

Berlin, în zilele noastre

 114 ➢

Schneider aşeză cu grijă paginile subţiri în plicul lor şi le puse înapoi în seif. Nu era un admirator al homosexualilor. Presupunea că

existau câţiva, poate destul de mulţi, chiar şi în banca lui, dar nu dorea să ştie despre asta. În opinia lui, Rahn fusese prost şi primise ce meritase. În 1937, după avertismente repetate referitoare la activităţile lui homosexuale făţişe, Himmler refuzase să mai închidă ochii.

Gestapoul îi dăduse un ultimatum lui Rahn: fie face ceea ce este onorabil, fie va fi deportat într-un lagăr de concentrare, împreună cu colegii lui perverşi. Rahn, un excursionist înveterat, îşi luase soarta în propriile mâini. Plecase într-o ultimă excursie în munţii Tirolului, unde, într-o dimineaţă rece de martie, ieşise la o plimbare fără

hanorac. Fusese găsit câteva zile mai târziu, îngheţat bocnă. În ciuda dezgustului pe care i-l provoca stilul de viaţă al lui Rahn, de câte ori Schneider citea raportul lui Rahn pentru Himmler, se simţea oarecum întristat de dispariţia lui. Până la urmă, fără Otto Rahn, Cavalerii lui Longinus nu ar fi decât o adunătură de bătrâni care se întâlnesc să bea ceva şi să se plângă de starea deplorabilă a lucrurilor din ziua de azi.

Două degete de la mâna dreaptă se strecurară printre nasturii cămăşii lui şi pipăiră cicatricea specială de pe piept, pe care o avea de pe vremea expediţiei în Antarctica. Era o bucată subţire şi încreţită de piele, lungă de trei centimetri, acolo unde un spin devenise fierbinte, ca un vătrai încins în foc, şi îl arsese prin buzunarul hainei.

Îi mulţumi în tăcere lui Rahn, aşa cum făcea adesea. Datorită lui, Schneider şi prietenii lui erau mai mult decât o gaşcă de prostănaci bătrâni. Erau patrioţi influenţi, care aveau o şansă reală să schimbe lumea.

 115 ➢

TREISPREZECE

Încercările lui Cal de a lua legătura cu Mănăstirea Sf. Atanasie rămăseseră fără rezultat. Acolo nu aveau telefon şi la e-mailul pe care îl trimisese la o adresă găsită pe site-ul de internet al mănăstirii primise un răspuns din partea companiei de web hosting croată în care i se spunea că nu aveau nicio modalitate să-i contacteze pe călugări.

Cal avea sentimentul că acest raport despre Padre Gio ar fi fost incomplet fără o discuţie cu călugării croaţi, aşa că îşi cumpără un bilet de avion şi plecă la Dubrovnik, direct de la Napoli. La aeroport îşi luă în primire maşina Peugeot închiriată şi conduse pe drumul de trei ore prin Alpii Dinarici, cu ajutorul GPS-ului de pe telefon.

La bifurcaţia spre mănăstire, el o luă pe drumul lung, îngust, care ducea spre sanctuarul din vârful muntelui. În parcare, coborî din maşină, se întinse şi inspiră adânc aerul rece al după-amiezii târzii. În parcare nu se mai afla decât un singur vehicul, un microbuz şcolar.

Vechea capelă de piatră se afla pe vârful muntelui. Porni pe poteca de pământ, trecu pe lângă câteva clădiri joase şi şoproane şi pe lângă

o căsuţă bizară şi dărăpănată, în care presupunea că locuiesc călugării. Elevii veneau spre el, din direcţia capelei, alergând şi râzând, de parcă clopoţelul tocmai ar fi anunţat sfârşitul orelor. În urma lor mergeau doi adulţi şi, când trecu pe lângă ei, Cal îi întrebă

ce credeau despre acest loc.

Una dintre femei îi răspunse într-o engleză destul de bună.

— Biserică foarte veche. Foarte drăguţă. Foarte sfântă.

— Călugării sunt acolo? întrebă el.

— Niciun călugăr. Biserica e goală.

Cal se îndreptă spre căsuţă, dar, înainte să ajungă acolo, observă

un personaj solitar care lucra pământul cu o săpăligă de grădină.

Când se apropie văzu că purta tunica maronie a unui călugăr.

— Salut, spuse Cal, în engleză.

Călugărul ridică privirea şi continuă să sape.

Cal se apropie şi trecu la italiană.

 116 ➢

Călugărul îi aruncă o privire iritată şi îi răspunse în engleză, cu un pronunţat accent croat.

— Nu vezi că am treabă?

Cal spuse că îi pare rău să-l deranjeze, dar se afla aici cu o treabă

oficială din partea Vaticanului.

— N-am fost niciodată la Vatican, spuse călugărul şi întoarse un bulgăre mare de pământ.

— Eşti fratele Augustin? întrebă Cal.

— Nu sunt. Sunt fratele Ivan.

— Cu el am treabă să vorbesc. Este pe aici?

— Nu este. E acolo. Călugărul arătă în direcţia capelei.

— Mi s-a spus că nu e nimeni în biserică.

— Nu e în biserică. E în cimitirul de lângă biserică.

Cal fu luat prin surprindere.

— Când a murit?

— Recent.

— Cum a murit?

— A avut un accident. A căzut în puţ când scotea apă.

— Îmi pare foarte rău să aud asta. Poate că te pot deranja pe tine cu câteva întrebări. Tocmai am venit din Italia. Nu există nicio posibilitate să vă contactez prin telefon.

— Ce vrei să ştii?