La un moment dat, Antonio se îndreptă spre poarta de fier şi se aplecă pe scări încercând să audă ce se petrece acolo, dar nu auzi nimic.
Stătea pe banca din spate când poarta de fier se deschise.
Întâi ieşi fratele Augustin şi se împletici spre uşă, cu privirea în jos.
Giovanni îl urmă după câteva secunde, cu ceea ce Forcisi descrise ca fiind o expresie serioasă pe faţa lui până atunci lipsită de griji.
— Serioasă? întrebă Cal. Nu ştiu ce vrei să spui prin asta.
Forcisi păru să caute cel mai potrivit răspuns.
— A coborât în cripta aceea ca un bărbat copil fără griji, ca Giovanni pe care-l cunoşteam dintotdeauna. A ieşit ca un bărbat matur, un bărbat serios, ca cineva care dobândise dintr-odată o mare înţelepciune.
Cei doi prieteni nu scoaseră o vorbă până când nu ajunseră înapoi la maşină. Giovanni condusese de la Dubrovnik maşina închiriată, pentru că el era un şofer mai bun. Forcisi îl văzu tresărind când întoarse cheia în contact. Când băgă în marşarier, tresări din nou şi apoi aduse schimbătorul înapoi la punctul mort.
— Crezi că poţi să conduci tu? îl întrebă Giovanni.
— Ce s-a întâmplat? Eşti bine? îl întrebă Forcisi.
— Nu prea mă simt în stare să conduc. Sunt puţin obosit.
— Ce s-a întâmplat acolo, jos? Cred că s-a întâmplat ceva.
— Nu s-a întâmplat nimic.
— Povesteşte-mi ce ai văzut.
— Nu prea multe, răspunse Giovanni, plictisit. Nişte pietre de mormânt în podea. Un mic altar.
— Ai stat acolo jos cam mult timp pentru atâta lucru.
— Am stat?
— Uite ce e, o să conduc eu înapoi, dar aş vrea tare mult să
vorbeşti cu mine.
Schimbară locurile în maşină.
Giovanni îşi încrucişă braţele pe piept.
— O să închid ochii puţin. După cum spuneam, sunt cam obosit.
— Când l-am întrebat despre vizita în criptă, mi-a spus că n-ai vrut
91 ➢
să mergi, pentru că suferi de claustrofobie, spuse Cal.
— Nu aşa s-a întâmplat. Bătrânul călugăr nu m-a invitat pe mine.
Doar pe Giovanni.
— Înţeleg. Când aţi ajuns înapoi la hotel, în Dubrovnik, cum ţi s-a părut?
Forcisi era nerăbdător să ajungă la toaletă şi se repezi înăuntru imediat ce ajunseră în cameră. Când ieşi de acolo, observă că
Giovanni se întinsese în pat, complet îmbrăcat.
— Nu arăţi prea bine, spuse el.
— Cred că am puţină febră, spuse Giovanni.
— Este o farmacie în apropiere, spuse Forcisi. Mă duc să-ţi iau nişte aspirină.
— Dacă tot te duci acolo, vrei să iei şi nişte bandaje?
— De ce?
— Când am coborât în criptă, m-am tăiat la încheietură într-o bucată de metal.
— Lasă-mă să mă uit.
