80 ➢
— Acolo a pus Adolf Hitler ochii pe ea, pe când era tânăr student la arte, în Viena.
— Da, foarte bine, Jürgen, spuse Schneider obosit. Asta se întâmpla în 1909. Următoarea dată când Hitler a văzut lancea a fost în martie 1938, la apogeul puterii lui. În noaptea Anschluss7-ului, în timp ce diviziile de tancuri intrau în Austria, un om de încredere al lui Hitler a intrat în muzeu şi a luat lancea şi celelalte comori. A fost adusă înapoi la Nürnberg, unde a devenit un far puternic al Reichului, ca un strigăt de adunare al creştinilor şi al măreţiei istorice a naţiunii. Ei bine, cu toţii ştim cum s-au terminat toate astea.
După război, americanii au venit să caute comoara. Aşa-numiţii lor oameni ai monumentelor, conduşi de un american de origine germană, istoric de artă, maiorul Walter Horn, au găsit lancea şi bijuteriile coroanei Sfântului Imperiu Roman în subsolul unei şcoli primare din Nürnberg. Eisenhower a returnat comorile Trezoreriei Imperiale de la Palatul Hofburg, unde le poate vedea orice turist care merge la Viena, în spatele unui perete de sticlă antiglonţ.
Besemer se aplecă în faţă şi spuse pe un ton conspirativ:
— Dar unii spun că lancea şi celelalte artefacte găsite de american erau falsuri, că Reichul le-a ascuns pe cele adevărate, pentru a fi găsite de generaţiile viitoare de patrioţi germani.
Schneider îşi strânse buzele într-un zâmbet forţat.
— Am auzit şi eu aceste lucruri. Nu prea acord atenţie bârfelor de pe internet. Sunt mai interesat să ajut ca naţiunea noastră să devină
din nou măreaţă. De aceea te afli aici. Fac parte dintr-un grup de patrioţi care îmbătrânesc. De nevoie, suntem un grup secretos de bătrâni. Simbolul fidelităţii noastre este Sfânta Lance. Ne denumim, mai degrabă pompos, Cavalerii lui Longinus, pentru că mergem pe urmele rădăcinilor creştine şi ariene ale marelui centurion. Avem nevoie de sânge tânăr, Jürgen. Ce zici de treaba asta?
Tânărul se îndreptă şi înţepeni aşa. Schneider îşi închipui că
aproape îşi lovise călcâiele.
— Ar fi o onoare pentru mine să mă alătur dumneavoastră, Herr Schneider.
7 Anschluss – anexarea Austriei de către Germania nazistă, în 1938 (n. tr.).
81 ➢
— Bine, bine. Voi prezenta candidatura ta şi celorlalţi cavaleri.
Acum, mergi şi vezi-ţi de treburile tale şi vei avea în curând veşti de la noi.
După ce plecă, Schneider îl întrebă pe Gerhardt ce credea despre el.
— Mi s-a părut că este derbedeul care ne trebuie, spuse el.
— Prea zelos pentru gustul tău?
— Mult prea zelos. Şi nu ştie când să tacă.
— Nu este una dintre problemele tale, laconicul meu prieten.
— Laconic?
— Nu contează. Îmi închipui că tatăl tău şi cu mine păream prea zeloşi când am fost prezentaţi cavalerilor, la vârsta lui Jürgen. Şi eu am anumite rezerve în legătură cu tipul ăsta, dar, una peste alta, cred că se va descurca destul de bine. Mă gândesc să-l recomand grupului.
— De ce nu i-ai spus că lancea pe care au găsit-o americanii era un fals?
— Încă nu este unul de-al nostru. Nu e nevoie să afle despre Antarctica şi despre toate celelalte. Chiar şi dacă va deveni membru, vom fi foarte precauţi până când se va dovedi de încredere. Îi vom supraveghea contactele, postările pe internet şi dacă se va dovedi oricât de puţin indiscret, îl vom elimina.
— Vrei să spui că eu îl voi elimina.
Schneider se aşeză mai bine în spatele biroului şi se întinse după
un dosar fără titlu.
— Poţi să pleci, Gerhardt. Ai treburi de rezolvat.
Când se întinse după stilou, mâna lui atinse tastatura laptopului şi îl trezi la viaţă. Ultima pagină pe care o citise, înainte de venirea lui Jürgen Besemer, apăru pe ecran.
Era de pe site-ul Facultăţii de Teologie a Universităţii Harvard, mai exact biografia universitară a unui anume profesor Calvin A.
Donovan.
Schneider privi pentru o clipă fotografia profesorului brunet care zâmbea şi trânti capacul laptopul puţin cam prea tare.
82 ➢
UNSPREZECE
Trenul de la Roma era aglomerat. Cal avea bilet la clasa întâi, dar, fără a avea unde să se mute, era obligat să stea pe locul lui şi să
asculte fără să vrea un om de afaceri care stătea vizavi şi care se angajase într-o negociere prelungită şi aprinsă prin telefon. Încercase să citească, dar era prea distras; trebuise să apeleze la căşti şi să-i înece vocea tipului într-un mixaj de Springsteen.
În dimineaţa aceea se trezise în pat cu o britanică goală şi mahmură, care, din fericire, trebuise să se grăbească la o întâlnire matinală. Aşa că reuşise să evite durerosul ritual al micului dejun şi amabilităţilor din dimineaţa de după, urmat de schimbul de numere de telefon pe care nu le vor folosi niciodată.
Până când trenul ajunse în gara din Napoli, urechile lui Cal bâzâiau din cauza prea multor decibeli. Purtând câte o geantă pe fiecare umăr, el îşi croi drum prin gara aglomerată, către şirul de taxiuri.
