— I-a spus mama lui Calvin Donovan despre asta când a venit să

discute cu voi?

— Nu. N-a spus nimic. Nici eu. Nu am încredere în el, spuse ea. De ce l-ai adus în discuţie?

— Pentru că pentru el am făcut o excepţie. L-am atins.

— De ce?

 97 ➢

— Nu ştiu, spuse Giovanni. Am simţit un fel de apropiere.

— Mai apropiat decât mine?

— Sigur că nu. Nu pot explica. A fost un fel de înrudire.

Ea scutură cu putere din cap.

— Nu lăsa garda jos în faţa lui. Nu ştiu ce are Vaticanul de gând cu tine, dar, din punctul meu de vedere, au angajat un asasin profesionist american. Nu mi-a plăcut de Calvin Donovan şi sper să

nu-l mai văd niciodată.

 98 ➢

DOISPREZECE

Berlin, în zilele noastre

Era sfârşitul unei zile lungi şi Lambret Schneider privea afară, pe fereastra biroului său, la cerul nopţii berlineze. Secretarele lui plecaseră şi era destul de sigur că nu-l va întrerupe nimeni, dar tot încuie uşa. Impulsul de a privi documentul preţios pe care nu-l mai citise de ani de zile crescuse în el încă de dimineaţă. Seiful său personal era ascuns în spatele dulapului de haine. Fără să privească, formă combinaţia pe care nu o putea uita niciodată: ziua, luna şi anul morţii lui Oskar Hufnagel.

Pe raful de sus al seifului se afla un plic A4, pe care îl luă cu el, înapoi, la birou. Desfăcu panglica roşie, scoase cu grijă foile subţiri, aproape transparente. Raportul, bătut la maşină la un singur rând, era estompat de trecerea timpului.

Otto Rahn

SS-Untersturmführer

19 Oktober 1935

An den

Reichsführer-SS und Chefder Deutschen PolizeiHeinrich Himmler

Berlin SW11

Reichsführer!

Schneider miji ochii încercând să desluşească cuvintele înghesuite, neclare, care urmau. Putea să jure că ultima dată când ţinuse raportul în mâini, îl putuse citi fără ochelari. Nu întinerea, presupuse el, în timp ce se întindea, cu amărăciune, spre sertarul biroului, de unde scoase ochelarii de citit.

Timpul se scurgea. Simţea că era urgent.

 99 ➢

Berlin 1935

Dacă îl vedeai o dată, nu-l mai puteai uita.

Îi plăcea negrul: pardesie lungi şi negre, peste costume la trei rânduri, fine, croite pe măsură, tot negre. Pălăria din fetru, neagră, cu boruri largi, întotdeauna prezentă, era mereu înclinată cu stil peste ochii lui umbriţi, adânciţi în orbite. În public îi plăcea să îşi împingă

în faţă bărbia lui mică, într-un gest de superioritate. Era subţire ca un ogar, aproape sfrijit, şi, când haina descheiată flutura, părea că era gata să fie luat pe sus şi ridicat în aer, ca un fel de gremlin înaripat.

În timp ce Otto Rahn şi tovarăşul lui mai înalt şi mai în vârstă

mergeau pe străzile pline de agitaţie, un tramvai plin de navetişti de seară trecu pe lângă ei. Unii dintre ei se uitară la tânăr, întrebându-se, poate, dacă era cineva important, pentru că numai personalităţile se purtau atât de îngâmfat.

Apartamentul său recent cumpărat, burduşit de cărţi, nu se afla în cel mai select cartier. La revenirea lui de la Paris, dacă nu ar fi avut nevoie de atât de multe corpuri de bibliotecă, şi-ar fi putut permite o zonă mai salubră, dar necesităţile lui de cercetător aveau întâietate.

Gâfâind la capătul celui de-al patrulea rând de scări, însoţitorul său, fumător înrăit, se luptă să respire în timp ce Rahn se ocupă de ambele încuietori.

Ajunşi înăuntru, îşi aruncară pălăriile pe scaune. Părul lui Rahn era şi el tot negru, pieptănat pe spate şi pomădat din belşug. Oaspetele lui Rahn se trânti pe canapea şi îşi slăbi nodul de la cravată.

— Ceva de băut? întrebă Rahn în timp ce îşi scoase haina.

— Dumnezeule, da, spuse Huber, aprinzându-şi o ţigară. Brandy.

Rahn turnă din belşug în două pahare mari.

Huber admiră cristalurile.

— Astea sunt noi. Par să fie scumpe.

— Au fost, spuse Rahn. Foarte. Alături de cărţile şi stilourile mele, consider că nişte pahare bune de brandy sunt esenţiale, nu crezi?

— Începi să te bucuri de faptul că eşti un cal de rasă, Otto, spuse Huber. Acum două luni, mi-ai scris de la Paris şi te plângeai că eşti sărac şi acum trăieşti pe picior mare la Berlin.

Rahn zâmbi ştrengăreşte.

 100 ➢

— Ai răbdare. Vreau să-ţi mai arăt ceva.

Cu Rahn plecat în dormitor, prietenul său începu să se plimbe prin birou, cercetând cărţile deschise de pe masă şi aruncând o privire notelor lui ordonate. Erau chestiile lui obişnuite: peşteri, Pirinei, catari9, Montsegur.

Prin uşa închisă, îl auzi pe Rahn.

— Eşti gata?