Schimbară locurile în maşină.

Giovanni îşi încrucişă braţele pe piept.

— O să închid ochii puţin. După cum spuneam, sunt cam obosit.

— Când l-am întrebat despre vizita în criptă, mi-a spus că n-ai vrut

 91 ➢

să mergi, pentru că suferi de claustrofobie, spuse Cal.

— Nu aşa s-a întâmplat. Bătrânul călugăr nu m-a invitat pe mine.

Doar pe Giovanni.

— Înţeleg. Când aţi ajuns înapoi la hotel, în Dubrovnik, cum ţi s-a părut?

Forcisi era nerăbdător să ajungă la toaletă şi se repezi înăuntru imediat ce ajunseră în cameră. Când ieşi de acolo, observă că

Giovanni se întinsese în pat, complet îmbrăcat.

— Nu arăţi prea bine, spuse el.

— Cred că am puţină febră, spuse Giovanni.

— Este o farmacie în apropiere, spuse Forcisi. Mă duc să-ţi iau nişte aspirină.

— Dacă tot te duci acolo, vrei să iei şi nişte bandaje?

— De ce?

— Când am coborât în criptă, m-am tăiat la încheietură într-o bucată de metal.

— Lasă-mă să mă uit.

— Nu!

Forcisi fu uimit de vehemenţa răspunsului.

— În regulă. Cum vrei tu. Încerc doar să fiu de folos. Vrei să iei cina în seara asta?

— Nu vreau decât să dorm.

— Deci nu i-ai văzut încheieturile? spuse Cal.

— Nici în ziua aceea şi nici altă dată. După ce ne-am întors acasă, nu l-am mai văzut până în ziua în care am fost hirotonisiţi. După

ceremonie, unul dintre preoţii noi mi-a spus că văzuse sânge pe sutana lui, dar puţin mai târziu când l-am întrebat, Giovanni a negat.

— Şi cum s-a comportat în perioada dintre întoarcerea voastră din Croaţia şi hirotonisire? Care a fost starea lui?

— Sincer, l-am văzut foarte puţin. Nu pentru că n-aş fi încercat.

Stătea cu mama şi cu sora lui şi nu voia să iasă din casă. Când am trecut pe la el să încerc să-l conving să socializeze, era prost dispus.

Arăta de parcă ar fi purtat pe umeri o greutate imensă. Familia era foarte îngrijorată pentru el, dar nu l-am putut scoate din cochilia lui.

 92 ➢

Acum ştiu care era povara pe care o purta. Atunci nu-mi puteam imagina.

— L-ai mai văzut de când stigmatele lui au devenit cunoscute?

— El a fost repartizat la Monte Sulla. Eu am fost trimis la Napoli.

Când am citit despre stigmate, l-am sunat de mai multe ori şi, în cele din urmă, am reuşit să dau de el. M-am oferit să-l vizitez, dar mi-a spus că nu. De atunci am mai vorbit, dar întotdeauna eu am fost cel care a iniţiat contactul. Vorbim, în calitate de colegi, în general despre viaţa preoţească. A fost foarte clar că nu doreşte să discute despre situaţia în care se află. Este cu adevărat trist. Aş putea spune că nu mai suntem prieteni aşa cum eram, când râdeam sănătos şi ne destăinuiam unul altuia în legătură cu speranţele şi visurile noastre.

El a devenit veneratul Padre Gio, în timp ce eu am rămas tânărul Antonio. Mă rog pentru el în fiecare zi, profesore.

Cal îşi închise agenda şi îşi băgă pixul în buzunar. Era un joc calculat, cu intenţia de a-l face pe tânărul preot să creadă că

următoarea întrebare era neoficială.

— Crezi că îşi provoacă singur sângerările de la încheieturi?

Forcisi negă.

— Aproape că îmi doresc să fi fost aşa, pentru că atunci, cu ajutor psihologic şi spiritual, ar putea fi vindecat. Dar nu, ca cineva care a fost acolo în ziua în care i-au apărut rănile, sunt complet convins că

stigmatele lui sunt adevărate. Ceva s-a întâmplat cu el în cripta aceea.

I-am spus asta şi monseniorului german.

Giovanni era în dormitorul lui, îngenuncheat pentru rugăciune, când maica Theresa ciocăni cu blândeţe la uşa lui.

— Părinte, spuse ea. Aveţi un apel telefonic, este prietenul dumneavoastră, părintele Antonio.

Giovanni coborî scările şi ridică receptorul din sufragerie.

Bandajul de pe mâna lui stângă era deja pătat de sânge.

— Bună, Antonio.