— Bine, atunci, spuse bărbatul. Mi-e teamă că va trebui să te
72 ➢
încurajez. Va trebui să-ţi arăt ce înseamnă durerea.
Când bărbatul termină treaba, era întuneric.
Cără trupul inert al călugărului în sus, pe scările criptei, până în capela goală.
— Cred că ai ratat cina, Augustin. Poate că prietenul tău te-a căutat. Va trebui să caute mai bine.
Afară, ploaia de mai devreme se oprise. Aerul era cald şi umed.
Mergea fără efort, de parcă trupul călugărului, care respira greoi, aşezat pe umărul său, era uşor ca un fulg.
Mai devreme, în drum spre capelă, observase fântâna veche, din piatră şi lemn, cu stâlpi, o bârnă transversală şi o găleată legată cu sfoară. Privi în jur şi, nevăzând pe nimeni, aşeză trupul călugărului pe iarbă doar pentru a-l ridica din nou, de data asta de glezne.
— A venit vremea să spui adio, Augustin, spuse el. Îmi pare rău pentru durere. Cel puţin asta o va opri.
Îl balansă pe bătrân deasupra fântânii, pentru o clipă, apoi îi dădu drumul în fântână şi numără în minte secundele. La trei se auzi un pleoscăit. Dădu din cap satisfăcut şi coborî rapid găleata, trăgând de funie. Manivela se învârtea ca o elice.
— Poate că te poţi căţăra, Augustin, spuse el, încet. Sau poate că
nu.
Îşi parcase maşina într-un loc ascuns, în spatele şopronului din grădină. Pe când se pregătea să se urce în ea, văzu o siluetă la intrare.
— Cine eşti? întrebă Gerhardt.
Tipul înaintă împleticit, cu gluga lui plată aşezată strâmb. Avea o barbă roşcată şi o burtă mare şi duhnea a travarica, tăria locală, făcută
din ierburi. Se strădui să răspundă în engleză.
— Eu? Sunt grădinarul. Sunt omul bun la toate. Sunt ce au ei nevoie. Plătesc de rahat, dar ce pot să fac? Asta-i Biserica.
— Apropie-te, prietene. Aş vrea să vorbesc cu tine, spuse bărbatul zâmbind.
73 ➢
ZECE
Berlin, în zilele noastre
Anii fuseseră blânzi cu el.
Avea şaptezeci şi unu de ani, dar nu se simţea ca un om în cel de-al optulea deceniu de viaţă. În afară de o oarecare înţepenire a degetelor, dimineaţa, şi o luxaţie la cot, el avea prea puţine dintre semnele declinului fizic şi mental de care se plângeau prietenii şi partenerii lui de afaceri. Contemporanii săi îl iritau atât de tare cu plângerile lor despre prostată şi insomnie, despre părul rar şi pregătirile pentru colonoscopie, încât încerca, pe cât posibil, să se înconjoare de bărbaţi mai tineri. Şi femei mai tinere.
Acesta era unul dintre motivele pentru care se apucase cu atâta entuziasm de recrutări. Până când un tânăr reuşea să-şi croiască
drum spre biroul său impunător din Potsdamer Platz, cu panorama sa minunată spre parc, prin ferestrele de deasupra Tiergarten, acesta era verificat cu mult mai intens decât dacă ar fi aplicat pentru un post important la BND6. Totuşi, până acum, niciunul dintre cei intervievaţi nu ajunsese membru. Schneider era pretenţios.
— Avem nevoie de sânge tânăr, îşi criticase el colegii, la ultima lor întâlnire de la cabana lui de vânătoare din Bavaria, pentru conclavul anual. Vreţi să dispărem?
— Am supravieţuit pentru că am fost obsedaţi de securitate, îi răspunsese un constructor de nave pensionat, din Hamburg, în timp ce sorbea din stridiile aduse cu avionul, în dimineaţa aceea, din Irlanda.
— Şi ce se întâmplă când moare ultimul dintre noi? spusese Schneider. Nu credeţi că responsabilitatea noastră faţă de istorie este mai mare decât obsesia de a ne proteja propria piele?
— Niciunul dintre noi nu-şi poate permite un scandal, spusese 6 BND – Bundesnachrichtendienst, Agenţia Federală de Contrainformaţii a Germaniei (n. tr.).
74 ➢
altul. Şi cel mai puţin dintre toţi, tu.
Asta era adevărat. Nimeni nu avea mai multe de pierdut. În linii mari, erau o gaşcă de succes. Industriaşi, politicieni, militari cu rang înalt, chiar şi un chirurg plastician care opera doar vedete. Dar Lambret Schneider era singurul care construise un imperiu. Banca lui comercială era ca o caracatiţă, cu tentacule întinse şi cu ventuze care sugeau din toate zonele societăţii germane. El şi soţia lui, o pacientă
fidelă chiar a acelui chirurg plastician, apăreau în revistele glossy, faimoşi pentru faptele lor bune şi pentru activităţile filantropice.
Dacă el ar fi ruinat, banca lui s-ar prăbuşi, trăgând după ea o mare parte din economia germană.
— Avem aptitudinile şi resursele să facem treaba asta cum trebuie, spusese Schneider. Câţiva tineri de calitate, din familiile care trebuie, asta este tot ce vă cer. Noi, dinozaurii, s-ar putea să nu găsim niciodată Valhalla pe pământ, dar poate, doar poate, generaţia următoare va reuşi.
Bărbaţii adunaţi în sala veche şi răcoroasă, înţesată de animale împăiate, fuseseră puţin şocaţi de înclinaţia lui Schneider spre fatalism. El fusese cel mai consecvent animator al grupului, pe durata celor două decenii în care le fusese lider. Dar cine îl putea învinovăţi de o criză de nemulţumire? Ce realizaseră de la zilele lor glorioase de la capătul lumii? Ce plăcere puteau găsi în ani la rând fără nimic nou de raportat? Niciunul dintre ei nu avea nevoie de încă un club social exclusivist, mai ales de unul cu care nu se puteau lăuda în afara lui şi care reprezenta un pericol pentru vieţile pe care şi le clădiseră.
Asistentul lui bătu la uşă.
— Herr Schneider. Întâlnirea dumneavoastră de la ora două, Jürgen Besemer, este aici.
